Arhive

Celest…

 

“Most people know the sheer wonder that goes with falling in love,
how not only does everything in heaven and earth become new,
but the lover himself becomes new.
It is literally like the sap rising in the tree,
putting forth new green shoots of life.”
― Caryll Houselander, The Reed of God

 

De o parte și de alta a clipei
mi se întinde gândul de tine
ca un al cincilea anotimp,
absorbind albastru din zile
ca de printre furtuni siderale
neinventate încă,
arzând sclipiri de reamintire
în fulgere brăzdându-mi zarea iubirii
în zig-zaguri amestecate

crăpăturile cerului încă mocnind
mi se fac poartă,
și chemare și drum
ca spre un al cincilea punct cardinal,
nemaiauzit nici el,
și caut o hartă

până în punctul în care
o ploaie cu miros de lună
începe brusc,
cu picuri imenși, sfere-oglinzi
căzând ca prin ceață,

iar eu mă adăpostesc repezit
lângă tulpina unui copac
răsărit brusc de curând
parcă doar pentru mine…

în timp ce
nord, sud, est și vest
se tot învârtesc, se rotesc…
dar busola inimii îmi indică
pur și simplu
celest

 

Nicole

 

 

 

Iubirea albastră…

 

Nod 22
O subțiasem strângând-o cu brațul drept
de coasta mea,
cădeam cu respirarea peste ea,
o adumbream cu umbra vorbei ce eram,
pe toată eu o albăstream,
când steaua cea cu raze ne-a trezit
pe jumătate oameni
jumătate mit,
trăiam de parcă ne scriam,
de primăvara verde ne toceam,
iară de toamna aurie
ca prin al simțurilor geam,
mai ne vedeam,
mai nu ne mai vedeam,
și mai trăiam, trăiam, trăiam,
și mai muream muream muream.
– Nichita Stănescu

 

Iubirea ta se învață
Iubirea ta e un cer
Iubirea ta e albastră
pământ, foc, apă, aer
eter

Se învață așa cum se zboară
E un cer răsturnat peste noi
E albastră cum din noapte răsare
un astăzi, tu și eu,
amândoi

Zboară ca secunda din ceas
Peste noi plouă veșnic cu dor
Din noapte răsare un cântec
o lună, un soare,
un nor

Din ceas mă rostește privirea
Cu dor legănându-mi suspine
Un cântec sculptat în suav
coboară, atinge,
devine

Privirea ce mângâie-apusuri
Suspine alină, și doruri
Suav poleind cu săruturi
și ochi și tâmple
și zboruri

Apusuri scăldate în zâmbet
Și doruri cu aromă de-azur
Săruturi cufundate-n tăcere
de stele și vise
și pur

În zâmbet se preschimbă cărarea
De-azur, presărând căutare-n
Tăcere cu pas de aproape,
căldură
și îmbrățișare

 

Nicole

 

 

Ca și când…

 

„Suntem vecini ca două zile sumbre
și noaptea clară stăruie-ntre noi.
Ca podidiți de cântece și umbre
aleargă greierii pe miriști noi.
Când tu mă chemi, eu mă ascund. Nu încă!
Doar suflul mi-l îngădui împrejur.
Și valul meu, căzând din stâncă-n stâncă,
se-mprăștie zadarnic în azur.
Aș vrea să cânt ca pasărea, dar gândul
e fără glas. Mă simt strivit de-un cer
pe care, ca o spadă, străpungându-l,
mă frâng și nu mai știu ce să mai cer.”
– Ștefan Augustin Doinaș, Ora de dragoste

 

Raza aceea, neînfricata,
ce-n vis strălucea
și nemaivăzut peste neanturi
îmi călătorea…
Ce din nopți înflorea grădini
de gânduri și stele,
peste-adâncuri de ceas răsărind
printre umbre și iele…
Raza aceea, tainica,
ce se-ascunde șoptind
unde-i al ei pas luminos
a veri mirosind?

Unde își poartă clipele-zbor
decupate din zare,
iar amintirile, unde le toarce,
pe ce culoare?
Cine sau ce îi stinge aprinsul
incandescent,
furându-i zâmbetul într-o clipire
la un pas neatent?

Raza aceea ce din nor de privire
teluric se-avântă
luminând năvalnic ca un astru curat
din sclipire răsfrântă
cu roșu de foc, galben de soare
și-albastru cuvânt?…

Acum doar palid îi este surâsul,
lucind
ca și când…

 

 

Nicole

 

 

Ultimul întotdeauna…/ The last forever

 

“This is what the things can teach us: to fall, patiently to trust our heaviness.
Even a bird has to do that before he can fly.”
― Rainer Maria Rilke

 

Le iert iernilor asprele nerostiri,
crudele neajungeri
stingher risipite
pe cărările din mine…

Pășesc pe lângă blândele-ți treceri
din fiecare oftat,
călcându-ți adânc pe umbre,

printre picurii de timp mereu aceiași…

 

Mereu îmi descui ușa,
deschizând apoi o fereastră
zborului
neînceput încă…

Iar eu rescriu același vers reîntrupat
ca din neant,
regăsit mereu în privirea ta,

atunci când aprinzi din nou stelele…

 

Presar petale de împreună
prin labirintul fremătându-mi ecouri
și încet
mistuindu-mă-n ceață…

Acolo unde m-ai rătăcit
neîngemănându-ți visul
cu al meu

…însă parfumat dăruindu-mi

cel mai cald
și mereu ultim
întotdeauna

 

 

I forgive winters their harsh silences,
their inexistent arrivals
timidly scattered
on the winding pathways
within me…

I step along your mild quietness
in every sigh
treading carefully on your shadows

among time drops always the same…

 

You always open the door,
and then a window
for my flight
not begun yet…

And I rewrite the same verse
from the abyss
always lost and found 
in your eyes

when you rekindle the stars…

 

I sprinkle white petals of togetherness
all along the labyrinth humming deep echoes
and slowly
fading away in the mists…

Where you lost my way
not entwining your dream
with mine

…but fragrantly leaving behind

the warmest
and always the last
forever

 

Nicole✨

 

 

 

Urme de praf de stele…

 

„Semn 3
Tu nu-nțelegi că cel mai greu e sentimentul?
Tu nu-nțelegi că sentimentul unei pietre
o smulge și o zboară și-o atârnă
și-o plutește?
Tu nu-nțelegi că noi cădem lăuntrul nostru?
Că sentimentul de lăuntru
îl ținem greu, răzbătător prin pietre.
Tu nu-nțelegi aceasta?
Tu nu-nțelegi că stelele în sine
sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat?
Tu nu-nțelegi că albul în desime
e negru împărat?”
~ Nichita Stănescu, Noduri și semne

 

O perdea de sclipire se întinde-n penumbră
vălurind necuvintele, îmbrăcându-le-n ceață
De prin ochi de ferestre avântate spre zare
luminează aprindere, senin,
dimineață

Undeva, neatinse, se zbat stele a gând
unduind căutarea înspre nimeni, niciunde
Doar surâsuri cărare, fără dor răzbătând
pe câmpiile bolții ce arată
și-ascunde

În clepsidre curg clipele, printre ramuri trec anii
deghizați în apusuri, răsărituri și nori
Din suspin se nasc umbre murmurând a tăcere
și-aruncându-se-n cale printre pași
trecători

Răsfoind pasager calendare-n spirală
ne-oglindim în minute ca în șoapte de ceas
neștiind pe alocuri de secunda abruptă
e bizară sosire
sau e scurt bun-rămas

 

Nicole

 

 

 

Rostire

„Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc
lângă fereastra ta, te-aş auzi
şi-n voie te-aş privi întreaga zi.
M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,
ca sa te bucuri. Păsările cele
mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
şi nopţile mi-ar da cercei de stele,
pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut
când părul ce pe frunte ţi-a căzut,
când buzele, cu buze moi de flori.
Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere
şi foi de aur roşu prin odaie,
cu-a ramurilor tânără putere
ţi-aş apăra obloanele de ploaie.
Si, cine ştie, poate că într-o seară
de primăvară, când va fi şi lună,
făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
genunchiul ud de frunze şi pământ,
cu părul încă doldora de vânt,
cu rouă şi cu lună pe obraz,
eu ţi-aş sări în casă, şi senină
(uitând de-atâta vreme să vorbesc),
cu câte-un cuib în fiecare mână
întinsă, aş începe să zâmbesc.”
– Magda Isanos, Vis vegetal

 

Îmbrăcându-se albastru-n cuvinte,
clipele lunecă pe covorul
de nor
Raze le-mbie cuminte
a departe curat și senin
călător

Cu sfială de verde ca rupt din păduri,
ele caută albia știută
din timp
Însă aerul crud le amână,
șușotind a târziu și-nghețat
anotimp

 

Din nou, ca prin ceață, sculptându-se-n umbre
răsar culori și un glas
îmi răzbate
Ca fluturi cu aripi de fum,
ce zboară aievea ca pe frunze
pictate

Cărare de soare se-ntinde alene
lucind a surâs cu puls
de-amintire
Un vis suspendat de colțuri de stea
rotind din neant suavă
rostire

 

Nicole

 

 

Flori de foc…

 

“…
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”
― Octavian Paler

 

Ți-am cerut ceai cu aromă de portocale,
privind afară
pe geamul iluziilor pictate
pe cerul nopții aprins

cufundat în stele…

M-ai strigat, iar vocea ți-a răsunat cald
și adânc reverberând
prin ceața gândurilor târzii
parcă decupând cu raze argintii de lună

un drum îngust…

Am deschis fereastra ascultând întunericul
înstelat de atâta iarnă,
îngemănat cu glasul îndepărtat
al unui soare zămislindu-și lumina curat,
străbătând până la cel mai îndepărtat

colț de amintire…

Am citit printre literele așezate tăcut pe cărare
amestecate cu pașii mei de ieri,
ai tăi de mâine,
iar cuvântul “atunci” mi-a șoptit ca o filă cu dublu înțeles
de trecut, de viitor
întru un “acum” ascuns în iarba de sub zăpadă,
în privirea ta,

în mine…

În ochii mei vezi întreaga constelație a unei treceri
mereu acolo,
mereu întregind Luna cu strălucirea zâmbetului meu
străpungând galaxii,
împletindu-se cu albastrul din zâmbet de Soare
etern așezând universuri de pace

în grădina inimii mele…

Aroma ceaiului cald s-a disipat în aerul rece al căutării
desenând o hartă a unor ajungeri, amânate sosiri
negăsite încă,
lăsând în urmă aburul vag al unor umbre topite
într-o ardere brusc izbucnind

în flori de foc…

Am deschis ușa casei, pășind pe urmele parfumului
din vis,
regăsind semnele aceleiași treceri,
un alfabet doar de iubire știut, înșirând urme,
culoare neatinse încă de dor
dezvelind un drum argintiu și îngust
pe care am pășit

înspre noi…

 

“A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.”
― Octavian Paler

 

Nicole

 

 

 

Dor siniliu…

 

„When we love each other we are immortal and indestructible
like the heartbeat and the rain and the wind.”
― Erich Maria Remarque,
Arch of Triumph: A Novel of a Man Without a Country

 

Niciodat’ anotimpul
nu așteaptă,
nu uită
printre frunze, petale
dintre picuri
de viu

Se așează cuminte,
strălucește
și-ascultă,
fremătând melodia
unui dor
siniliu

Cu mirare-mi îngână
frunza-n cer
și petala
căutării stinghere
din târziu
de culoare

Iară umbre de zi
decupate
tăcând
lasă-n urmă surâs
și adâncuri
de soare

Raze noi de privire
cad ca ploaia
de stele
Auriul luminii
mă îmbracă
în sper

Fire vagi din sclipire
mă îmbie
a zâmbet
Chiar de murmurul său
mi-e mereu
pasager

Căci pe șoaptele nopții
îmi adie
tăcerea
Dintr-o îmbrățișare
parfumată
de nor

Ca-ntr-un vis de departe
ce îmi este
aproape
În etern lângă mine
și mereu
călător

 

 

Nicole

 

 

Trecere…

 

„Bătea la poarta cerului o rază,
Bătea sfios și-ncet ca o streină…
Târziu, un înger a deschis să vază
Și-a stat uimit de palida lumină

Părea atât de tristă și umilă,
Dar totuși credincioasă și curată,
Că îngerul a tresărit de milă
Și-a prins-o blând de mâna tremurată.”

– Vasile Voiculescu

 

Trăiesc în cămări de suflet adumbrite de trecere…
luminându-mi uneori rătăcirile cu sclipiri amestecate, împletind surâsuri cu lacrimi… cu arome aievea, raze, adieri

Unele uși mi se deschid singure… îmbietoare. Noi lumi vechi de parcă proaspăt decupate din lumina unor ferestre larg deschise de-un vânt cald de reamintire. Le pășesc pragul fără cuvinte, zâmbindu-le a revenire și jucându-mă îndelung și vesel cu unele regăsiri

Pe altele le întredeschid mai întâi pe furiș, cu o teamă că adierea unor foșnete amorțite în ne-lumină îmi va atinge ființa neașteptat… foșnete amuțite demult, prea brusc, prea ca într-un rost încă de neînțeles. Sunt acele uși care ascund un freamăt a cărui esență a fost lăsată curgerii, doar ca arderile din acele odăi să nu mistuie totul împrejur

Și mai sunt încăperile pe ale căror uși ajung să le dau de perete, repezindu-mă să intru… și le deschid mereu, ca din plin de nerăbdare și dor. O boare plăcută întotdeauna îmi cuprinde umblarea, atunci când revin, căutându-mi iubitul loc binecunoscut, relocuindu-l… și renăscându-l

 

Îmi e trecutul ca o vestă brodată labirintic, dar pe care o port pe dedesubt… pe sub perindarea de zi cu zi

E, însă, ca și cum ea mă poartă pe mine, îmbrăcându-mă ca pe o nouă și iar nouă haină, continuu redevenindu-mă tăcut și purtându-mi culorile în soare, neatinse încă de nori… fiindu-mi meșteșugită pe interior cu fire argintii de timp care îmi șoptesc tremurat despre un atunci sau un altul,
ca topite din când în gând… și cuvânt

Măiestrită adânc, se simte, ca din acul grăbit al secundarului cu al său tic tac, șubred dar nemilos

O vestă vie, cusută cu aur din strălucirile unor zile și nopți talisman…
veșnic înțesată cu nestemate licărindu-mă iar și iar, de printre calde priviri, pași, aduceri aminte

 

Îmi este albastrul ca o aripă ruptă din cer și împodobită cu frunze de soare arzându-mi ramurile dinspre sublim

Cealaltă aripă nu e la mine, a rămas suspendată în traversare de cântec neinfinit și neauzit
ca dintr-o căutare lipsită de cărare, o zi fără adiere, un glas fără cuvinte…

O toamnă fără răspuns

 

Trăim în cămări de suflet adânc adumbrite de trecere,
ascunse la vedere și pulsându-ne-n pleoape,

luminându-ne aleile cu sclipiri răscolite de printre clipe-iubire
îngemănate cu netimp…

 

Nicole

 

 

 

Între penumbră și solar…

 

 

Și-i soare iar,
ca un hotar
între romanticul florar,
gustos și dulce cireșar
și tainicul acuși gerar…

Belșug sau lipsă în hambar,
dar vis de viață și vlăstar
al fiecărui gospodar…

Stingher culoar
ce-atinge doar
al gândului adânc altar
din magicul covor stelar
spre trist apus crepuscular
cu lună plină sau pătrar…

Fărâme de imaginar
ce-apar,
dispar
punctând arar
cu frunze arse ce tresar,
pași de noiembrie-cântar
între atunci și trece iar…

C-așa e veșnicul brumar,
umil, distins octogenar
cu zâmbet trist și cald fular,
rotind norocul
ca un zar
între penumbră și solar…

 

Aceste versuri au fost scrise acum ceva timp… noiembrie 2022, cu ocazia unei mini-provocări printre rime-frunze, pe blogul Poteci de dor,

reamintire adusă acum, printr-un Like surpriză 😀 ,via unui alt blog pe nume Hopeless
Sinceră să fiu, nu știam exact unde anume să(-mi) amplasez poezia, în momentul în care am zărit aprecierea 🙂

Dar acum… mulțumesc frumos pentru ambele ocazii!!
Pentru inspirație, acum doi ani și… pentru reamintire respectiv, acum două zile, dacă nu mă înșeală memoria.

Vă ofer cu drag aceste mini-petale atât de fain și luminos colorate!! 😳☺

 

Ideea de a publica versurile aici azi mi-a fost dată de postarea tot a colegei de blogging Hopeless… cu titlul Nor, dor și un pic de umor  😀

Plus de ideea că, dat fiindu-le periplul printre rime, frunze… toamne, aceste versuri își vor fi câștigat deja dreptul de a fi publicate și ele ca atare. 😇

Cât mai este încă puțin de octombrie soare…

 

Încă o dată,
din suflet
cu mult
mulțumesc!

Și-un weekend
frumos însorit,
vă doresc!

Sau desigur…
un weekend ușor,
cu mult spor
tuturor!

 

Nic🍂le