“This is what the things can teach us: to fall, patiently to trust our heaviness.
Even a bird has to do that before he can fly.”
― Rainer Maria Rilke

Le iert iernilor asprele nerostiri,
crudele neajungeri
stingher risipite
pe cărările din mine…

Pășesc pe lângă blândele-ți treceri
din fiecare oftat,
călcându-ți adânc pe umbre,

printre picurii de timp mereu aceiași…

Mereu îmi descui ușa,
deschizând apoi o fereastră
zborului
neînceput încă…

Iar eu rescriu același vers reîntrupat
ca din neant,
regăsit mereu în privirea ta,

atunci când aprinzi din nou stelele…

Presar petale de împreună
prin labirintul fremătându-mi ecouri
și încet
mistuindu-mă-n ceață…

Acolo unde m-ai rătăcit
neîngemănându-ți visul
cu al meu

…însă parfumat dăruindu-mi

cel mai cald
și mereu ultim
întotdeauna

I forgive winters their harsh silences,
their inexistent arrivals
timidly scattered
on the winding pathways
within me…

I step along your mild quietness
in every sigh
treading carefully on your shadows

among time drops always the same…

You always open the door,
and then a window
for my flight
not begun yet…

And I rewrite the same verse
from the abyss
always lost and found 
in your eyes

when you rekindle the stars…

I sprinkle white petals of togetherness
all along the labyrinth humming deep echoes
and slowly
fading away in the mists…

Where you lost my way
not entwining your dream
with mine

…but fragrantly leaving behind

the warmest
and always the last
forever

Nicole✨