Nod 33
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus
înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.
~ Nichita Stănescu, Noduri și semne
Ia-mă de mână și
să alergăm
Lasă minutele în urmă,
nu mai avem nevoie de ele,
uită-le…
Înalță-te a stele,
dar să luăm iarba cu noi,
căci ne e casă,
ne ține de cald
Iar odată ajunși printre nori,
să lăsăm cerul să curgă
prin noi
Să ciocnim razele între ele
până sar stropi de eter
din inima noastră
Și să ne înnodăm cuvintele,
colorându-le cu flori
și petale
luate cu împrumut de la soare
Tu un nod, eu un nod
și tot așa,
inspirând timp,
expirând infinit,
până luna ne stinge noaptea
cu albul ei imaculat
și apoi să coborâm ancora
în vis
țintuindu-ne în
lumina aceea…
știi tu,
vălurindu-ne auriu
pe podele
a somn treaz
De parcă eu sunt tu,
iar tu ești eu…
De parcă iarba ne-a crescut,
ne-a iubit
și ne-a durut,
iar acum suntem frunze
lunecând pe ramuri invizibile
de albastru
izvorându-ne
Mai tu decât tine,
mai eu decât mine
Mai noi decât vom fi
vreodată,
mai vii,
mai spirală
Torcându-ne unul într-altul
mereu,
ca pe secunde
aprinse
ca stele în iarbă
…
Ia-mă de mână
și
să lăsăm minutele
în urmă
Nicole








Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.