II. Fugă înstelată…/ Starry swiftness

“A breeze, a forgotten summer, a smile,
all can fit into a storefront window.”
― Dejan Stojanovic, The Sun Watches the Sun

Continuare de aici,

În umbra unei stele…/ In the shadow of a star (I.)

Pe-o alee de stele mi se-ntâmplă un dor,
o cărare de nor se întinde,
umbra de gânduri cernute în ploaie
fereastră de cer
îmi deschide

Din boare de lună uitată prin lume
raze de noi adânc se-mpletesc,
sclipiri de privire ascunsă aievea
aripi de zbor
îmi rostesc

Fărâme de taină punctează mirarea
a fluturi, culori și suspin,
mereu aprinsă magia ne este
șoptindu-ne doar
să o fim

My longing keeps burning up an alley of stars,
long pathways of cloud white and far,
my thoughts’ narrow shadow sifted from skies
pushes tall windows
ajar

From moon’s summer smile roaming the earth
sun rays still deeply unwind
soft hidden murmurs of a deep hidden gaze
birthing long wings
intertwined

Fragments of mystery, shy, interspersed
with butterflies, colors and sighs,
and always the magic glowing within
just waiting to gleam
through our eyes

***

„Pare că mintea ta e un cer prins între ploaie și furtună…  și soare… și seninătatea cerului plin de raze. Cu o aromă dulce-amară.

Și ai un fel de a contura gânduri de parcă…

…undeva, într-o casă la țară, umbrită de un nuc bătrân, podea din lemn crăpat de timp și lustruit pe-alocuri, miros de răcoare pământoasă, o masă înaltă, un scaun la fel, un serafim uitat pe pervaz și o lumânare lângă el, un jurnal gros cu coperte spumă de cafea, un stilou negru cu auriu,

și tu… acolo.

Privești spre seninul grădinii din față, iei imagini si le pictezi în forme de versuri. Alături, un coș plin cu mere aurii, unul e roșu. Și scrii. Dar simți o privire ascunsă.

Te văd cum gândești…

Părul stacojiu, ușor auriu îți acoperă fața. Umbre de șuvițe îți transformă chipul în stea…”

Cred că ea, în mintea și sufletul… și lumile ei a ajuns deja printre nori, sus suuus de tot! Ce lumini, ce perspectivă!

Ce frumos!

Zărește casa umbrită de nucul bătrân… cu podele și miros …și masă… și scaun… Uite, și serafimul, e la locul lui pe pervaz. Și… cum?! Îi face semn cu aripa precum că o zărește și el, acolo sus, plutind printre sfere aproape de arhangheli și heruvimi. Îi face și ea semn. Lumânarea nu arde, firește. Doar ea își umblă pe-acolo pe sus, printr-al…

..noru-lea cer. 

Și în coș… mărul roșu lipsește. Dar își aminti. Gândul o purtase departe pe fereastră, atrasă fiind… ca de o privire ascunsă. Încercă să-și amintească… Unde oare pusese merișorul cel dulce? Atât de înalt și diafan zbor pe aripi de raze ascunse… i se făcuse poftă de puțin vers proaspăt, de aer senin… Și îl găsi. Mușcă cu poftă din el. Dar dintr-o dată…

Ce-o fi cu lumina asta?! Câtă strălucire! Unde sunt?..

Tu cine ești? Cum, nu se poate!!  Chiar… stau de vorbă cu luna?? Adică, of… Luna? Cum am reușit asta? O fi de la măr? O fi mărul… acela?! Sau o fi de la propulsarea subită pe fereastra unor priviri din grădină, în timp ce culegeam imagini ..și deci diferența bruscă de presiune? Deși nu, nu cred, norii mei sunt piloți experimentați, mereu am zburat cu ei cu încredere. 

Uf, uf… și părul ăsta! Prea ușor și prea stacojiu, îmi intră de tot în ochi. Nu mai văd nimic. Unde mi-am pus oare oglinda?! Aaa, o văzusem în poșeta mea aurie, da.. pe când cotrobăiam după măr. Uite-o!

Să-mi prind repede părul ca să pot vorbi elegant cu doamna Lună, cine știe când mai prind momentul. Dar… de ce, zarea mea!.. nu pot să-mi prind șuvițele?? Îmi scapă printre degete… Parcă-s niște curgeri de…  Cuuum?!.. Nici nu reușesc să-mi văd chipul în oglindă… E prea multă lumină,  prea multă!.. De unde-o fi venind?.. Ia să văd… raze.. raze.. De unde?..  De ce??? 

În ce fel și chip arăt?!.. Cum de atâtea dâre de umbră și sclipiri pe obraz?.. De asta nu pot sub nici un chip, nici dulce, nici amar, nici strălucitor, nici..  nici.. să-mi prind părul?! Nici nu pot să mi-l apuc.. Și simt cum încep să îmi curgă pe obraz șiroaie de cald ..și de rece ..și de lumină ..și de nor ..și de dor…și de departe…

M-am făcut oare vinovată de prea multă strălucire?!..

Mmm, inspiră adânc…  Miros răcoros de pământ.

Și gust de raze puternice de soare intrându-i printre gene, țâșnind abrupt dintr-o lumină crudă, matinală. Mai simți și ușor iz de cer muiat în picuri de ploaie răzbătând ca după furtună de noapte. Printre ochii ușor întredeschiși, raze de privire îi ating pământul. 

Am aterizat într-o zi nouă?! Poate că da. Oricum, ce dimineață senină!…

Unde mi-oi fi pus jurnalul?.. Aaa, e pe masă. Uite și pixul meu negru cu argintiu. Simt o poftă de scris! Capul mi-e plin de raze de gând… Uuuf, iar am adormit cu fereastra deschisă.

Aaa… ‘neața, îngeraș! Ce stele căzătoare ai mai zărit azi-noapte?
Ufff, și părul ăsta, nici că stă locului! Unde mi-oi fi pus clămița cea albastră? 

Și de ce ..zarea mea?!.. îmi simt gândurile privite?! Hmm, ia stai!

Tare-aș mai mânca un măr…

***

Joacă, joc, jucărie… zburare, înstelare…

S-au topit 9 ani de-atunci… vara anului 2015, când a fost scris acest text, ca multe altele de altfel, pe parcursul acestui timp. Și toate au rămas cumva trunchiate și suspendate, împrăștiate, neasortate, fluturate… dintr-un imaginar cât se poate de stelar, selenar…

…parcurs teribil de hoinar. La umbra unor raze.

Locul textului acesta rătăcit a fost mereu aici, dar se strecoară abia acum… în pas de nou an.

Fantezie înstelată, mi-a fost atunci… și recitind amuzată, am realizat că nu am mai scris deloc pe hârtie. Jurnal, caiet, carnețel… ca pe vremuri. De fapt, nu am mai scris.. scris. Am de/scris imaginile mele mai mult. Fotografiile. Fără de care… de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de-a dreptul pur și simplu.

Poezie și poze… uriașă combinație, la modul în care mi se combină mereu de printre zări și preumblări amestecate de ceva timp de-acum și de se simte totul precum că una fără cealalta n-ar avea cum să se poată.

Și totuși, acesta a fost mereu un text pentru care nu am găsit niciodată fotografia potrivită. Cum aș putea oare fotografia…  fuga de stea?

Nicole