Arhive etichetă | inima

Anotimpuri de-o vară… ca-ntr-o clipire de ianuarie

ian.15

 

“Cu alesături de aur
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la câte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.
Curge timpul prin înalturi,
astru poartă lângă astru,
răzbunându-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
Trebuie să-l las, să-mi scape.”
– Lucian Blaga

 

„Culese-ți sunt anotimpurile din franjuri de ființă.”

 

Ați trăit vreodată toate anotimpurile doar într-o vară?

Le-ați simțit vreodată strecurându-vi-se grăbit, curgându-vă lin în suflet și alunecând ca într-o cădere difuză de galaxii pe păr, pe pleoape, pe obraji, pe pielea umerilor… și peste tot ce credeați că erați?

Primăvara iubirii. Val vârtej vrăjit de vară. Tristețe de toamnă de o teribilă frumusețe. O iarnă mută, ca o descumpănită înghețare, de nedescifrat.

Ați luat vreodată de mână văzduhul, dându-i un nume… doar unul, ca mai apoi să alergați împreună printr-un câmp cu flori de sânziene, pierzându-vă de tot urmele prin iarba cu miros cald de iunie? Ați mângâiat moale cu privirea sufletul galben al unei păpădii… sau i-ați suflat mai târziu puful incredibil de imponderal, de nu poți ști dacă există sau nu? Dar roșul macilor, al buburuzelor de pe frunze, din palmă… al trandafirilor incandescenți, le-ați cuprins vreodată într-un zâmbet aprins de fericire?

Vă întreb și de roz. I-ați inspirat vreodată suavul din petale ca desprinse din eter, nuanțe nemaivăzute, sclipiri nepământești…

Munți de aproape rostogolindu-vi-se abrupt în mări îndepărtate, arcuind curcubee de suspin infinit arse adânc de privirea soarelui de august. Picuri magici de ploaie ca de lumină și de senin rescriindu-vă ființa. Orizonturi îmbrățișându-vă răsăriturile și apusurile ca pe niște tablouri definitiv decupate din secunde de cer și coborâte în inimă… pictate pe pânza unor nemaiîntâlnite deveniri.

Și toate… cald sprijinite pe aburul unor dimineți împletite ca de niște degete iscusite, cu fire toarse din cuvinte de dor… și înserări ca de mătase rotind magia stelelor din Carul mare ca pe proprii voștri pași, dar parcă proaspăt desprinși dintr-o roată de nori.

Dar dulcele miros de măr printre raze?!

Odată auriul toamnei poposind în lumină… mă întreb de i-ați simțit vreodată aroma de magic duios și trist îmbrăcându-vă zilele. Copaci despletiți, frunze rătăcind, adieri mohorâte, îmbrățișări aurii portocalii… ca o dulce-amară derivă a neajungerii. A neîntâmplării care totuși se întâmplă. Culori pătrunse ca de un alt puls, nuanțe conversând stins cu picuri de ploaie, crizanteme superbe, dalii incandescente dar toate cu surâsul suspendat… pierdut ca printre constelații.

Și apoi te întrebi… oare iarna va dovedi toată această răscolire? O va mistui? Sau ți-o va prinde crud și pe nepregătite, cu degetele-i de frig, așezând-o în timp ca pe o pecete? Ca pentru o mai-târzie readucere aminte.

Iar luna… privind din al ei argintiu tot acest spectacol încăpându-i întreg ca într-un simplu cadran de ceas, cu un tic-tac abia străbătând vag în exterior, dar absolut asurzitor înspre înăuntru. Fiecare bătaie a secundei, un clopot. Fiecare oră, o clipă. Razele timpului se pierd în nemărginire… lunile au devenit minute, curbându-și conturul stingher ca marginile unei pagini nescrise încă lăsate să ardă mocnit.

Te cutremuri la gândul că pașii te pot purta pe alei, te pot duce unde este de mers, te pot trăi… însă sufletul îți respiră ca undeva separat, distinct, despărțit. Ca dintr-o altă inimă.

Acum, căldura soarelui transpare ca o amintire, căci doar lumina rece mai ajunge stelele, spărgându-se-n albe răsfrângeri trecătoare prin roata de nori rostind repetat diminețile.

Iar înserările… au tăcut.

 

Ați trăit vreodată toate anotimpurile inimii doar într-o vară?

Dar într-o clipire albă de ianuarie!

 

 

Nicole

 

 

 

Clipele

iul.29

 

 

Clipele ard, fiecare înnodând ca într-o pecete ceea ce a fost, ce este și ce va fi.
Toate se întâlnesc în momentul prezent, se topesc ca într-un nucleu fierbinte și pecetluiesc o scrisoare.

Poate e scrisoarea vieții către noi înșine.
Poate e a timpului către cer.
Poate e a sufletului la reîntâlnirea cu el însuși.

Simțim arderea clipelor din trecere cu fiecare moment care alunecă pe umerii zilelor. Simțim căldura emanată de ea ca cea a flăcării unei lumânări, pe care o ținem aprinsă ca să ne lumineze drumul. Sclipirea ei pâlpâie ca și cum transmite un cod. E ca un semnal strecurat printre umbre, care parcă încearcă să spună ceva.

Mereu am încercat să citesc mesajul înscris printre umbre și lumini. La fel cum am încercat deseori să descifrez unduirile vântului printre faldurile perdelelor… sau jocul bănuților de lumină căzând pe trotuar sau prin iarbă, strecurați fiind de frunzișul tremurând al copacilor.

Uneori mă întreb unde mi-am pus gândurile? Simt că le-am pierdut în timp. Poate doar le-am rătăcit.
Uneori simt că ele m-au rătăcit pe mine. Le-am rămas în urmă, pe aceleași cărări bătătorite, pe care ele pornesc mereu înainte.
Sunt cărări pe care eu nu mai doresc să pășesc, iar ele, gândurile nu s-au mai uitat înapoi. S-au tot dus.

Le-am rămas mică, gândurilor mele, nu mă mai încap. Și au zburat.
Acum sunt singură pe cărare. Privesc liber în jur, ca fără istorie. Și fără destin. Observ. Și aud.

Aud clipocitul unui timp ca dintr-o albie necunoscută. Și îndepărtată.
Aud lumina bătându-mi în secunde… cioc-cioc, dar nu e nimeni acasă.
Aud culorile coborând proaspăt din raze, deși flori… nu sunt pe cărare.

Nici iarba nu e verde, ci e transparentă. Ca aerul. Și o pot respira.
Pământul pe care pășesc nu se simte sub tălpi.
Oare pământul sunt eu?

Aud răsuflarea liniștită a unei curgeri. Un susur parcă mereu acolo. Ca liniștea care le însoțește pe toate. Liniștea din tot.
Ea… liniștea, mereu întinzând o mână parcă șoptind, „E alegerea ta!”

Și îmi amintesc de scrisoarea pecetluită de clipe. O simt aprinzându-mi-se în inimă. Oare să o deschid?
Și dacă da, oare cum?

Oare scrisoarea îmi va aduce înapoi gândurile? Sau îmi va dărui altele noi?
Iar mesajul ascuns amestecat printre umbre și lumini… mi-l va desluși ea oare printre rânduri?

Îmi doresc să pot deschide scrisoarea. Să pot rupe sigiliul ei de clipe arse în inima mea.

Albia timpului să îmi redevină cărare. Secundele să-mi devină pași.
Culorile să-mi danseze în suflet ca un nou legământ.
Să revăd iarba ca o regăsire.
Să simt pământul ca un nou puls.

Dar clipele ard, fiecare înnodând ca într-o pecete…

 

 

Atâta doar…

mai16

 

 

Atâta doar
că vântul mi te-a purtat
ca de pe cărări de suflet nemaiumblate,
când au început dintr-o dată
să îmi adie flori de gând
nemaiînflorite nicicând…

Iarba era brusc de un verde ireal,
curcubeul se făcuse punte,
iar roșul descâlcea de-acum o poveste veche,
nemaiauzit de aprinsă

Numai albastrul șușotea același cer
pe care noi am scris niște amintiri
neavute încă,
silabisindu-ne drumul cu picături rupte cald
dintr-o ploaie rece de vară
neștiind,
negândind
că eram sculptați
chiar în marmura neuitării,
a nemărginirii…

Tu, ca o veșnică întrebare cu aripile albe de nori,
iar eu,
ca o eternă răscolire cu aromă de stele,
pe când inima
o lăsasem să mi se odihnească în palma ta
pe pământ,
ca într-un ceas pulsând netimp

Atâta doar
că vântul mi te-a purtat…

 

Nicole

 

 

 

Pe calea norilor

feb.1
„Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge …
Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă
Arareori un vultur cu aripe bălane
Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,
Căci prins adânc de vraja senilelor arcane,
Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară”
– Vasile Voiculescu

 

Ea:  De ce?
El:   De vis…

 

Odată, în mijloc de august fierbinte, o fată cu pas visător unduios îl găsea,
apoi îl învăluia și îmbrățișa… trecându-și cu drag degetele parfumate prin părul său auriu,
mângâindu-i obrazul și iubindu-l mult…
iar el, surâdea ușor, ca unor șoapte suave, portocalii.

Șoaptele pluteau infinit… de parcă ea poate fi zărită și acum,
apropiindu-se ușor, întinzând rază după rază de ea înspre făptura lui și sclipindu-i încet.
Va mai putea ea oare să-l ajungă?
Are încă spre păstrare o cheie de la sala pașilor de curcubeu, pe care el i-o dăruise într-o seară
din acea vară, pe când o cuprindea de talie, vesel din mers… sărutând-o și zburrrând cu ea magic în nori.

 

Odată, înspre final de septembrie și început de toamnă, făptura i se trezea lent din amorțire,
pe buze simțind o atingere dragă, pe păr o mângâiere…
iar pe gât o suflare ca a unui sărut.
Știa că le mai simțise parfumul.

Apoi cu un zâmbet îngândurat, el inspiră aer de reamintire, deschizându-și inima
ca pentru a răspunde atingerilor familiare de cald, iar ochii săi începură să prindă din nou culoare…
o irizare ca de sidef.
Ca de niciunde, prinsă i-a fost mâna dreaptă de mijlocul fetei… și ca dintr-o reamintire adânc ascunsă,
se apropie de buzele ce îl sărutaseră și încet șopti:

Mi-a fost dor de tine!

 

În nori erau tunele. Ea nu se gândise.
Cu privirea pierdută ca în abisul lumilor de dincolo, ea doar privea.
Pe nesimțite, însă, alunecă, simțind că urcă ca-ntr-o lungă cădere spre un tărâm aproape uitat…
un labirint al gândurilor mult obosite care începeau să o soarbă înspre înăuntru.
În nori, ca și în vis… este oare posibil?

„Există un labirint în nori, dar știu că nu te-ai gândit. Sunt tunele albe, interminabile…
cu scări interioare.
Deși e casa ta, sunt sigur că încă nu ai găsit poarta. Azi te voi duce acolo.
Am o cameră unde țin cheile de la diverse culoare prin labirint. Azi îți voi da cheia de la Sala Cărților de Curcubeu, scrise pe pagini de cristal.
Nu le poți citi cu ochii, pentru că nu sunt scrise așa.

Le poți citi doar cu o atingere plină de dragoste.”

 

Prin nori mereu îi apăreau trepte așternute înspre el. Înspre înainte și înspre în sus.
Așa simțea, că i se ivea iar și iar, încă și încă o treaptă, miraculos…
pe care putea să pășească nestingherită fără a ști încotro.
De printre picurii de timp eliberați de zbor, ea se auzi strigându-l,
dar fără a-i pronunța numele.

Un strigăt ușor umezit de ploaie se întrețesea cu gândurile lui. Da, era ea.
Ea și strigătul ei de dor, pe care el nu îl uitase.
O auzea pășind pe culoarele nesfârșite, tăindu-și cale printre raze…
îi simțea gândurile întrebătoare călăuzindu-i pașii pe cărările noi…
și fără să ezite, îi răspunse, cu un ecou de dor ca pentru sine.

Am atâtea să-ți spun. 

 

Răsuci cheia în ușa imensă și grea, care se înălța mlădios ca pierdută în zări.
Aceasta i se deschise înspre o încăpere luminoasă, fără pereți… parcă fremătând a toate gândurile foind vreodată a iubire.
Aerul ca de mărgăritar foșnea a toate rândurile așternute din inimă de la începutul anotimpurilor…
făcând ca înapoi să însemne înainte.
Să cobori atât de adânc în întuneric încât să devii lumină.
Poarta îi fusese mereu aproape. Una cu propriile-i gesturi, proprii pași…

“Te voi regăsi în zorile unde îmi răsar clipele suave de tine, așa cum diminețile o fac,
într-o încăpere tainic redescoperită, cu mireasmă mereu proaspătă de curcubeu.
Iar tu, simțindu-mi prezența, vei redeveni arcuri de culoare caldă, îmbietoare… revărsându-se și cuprinzându-mi din nou ființa.
Atingerea minții mele nu te va mărgini, ci te va inspira și-ți va deschide mereu alte și alte ferestre spre noi lumi demult cufundate în inima ta.
Și-mi vei răzbate dincolo de bolți, atât de departe…
înspre un etern al nostru, aproape și împreună, suspendat cu raze de cupola visării.

Nu vrei să ne pierzi lumea.”

 

Rotocoale de ceață se risipireau ca triste ramuri îndepărtate la întâmplare de o mână invizibilă, iar acum

cristalul paginilor deveni repede orbitor de strălucitor, cu mult mai puternic decât vreodată până atunci.
Ea le simți lumina viu străbătând-o până-n inimă și putu să le citească doar zăbovind asupra lor cu atingeri pline de drag, crestate transparent pentru el, din a sa plutire.
Se întrebă dacă va putea pătrunde taina acestor atingeri nemaivăzut de frumoase. Nemaiîntâlnite.
Dar nu mai putu decât să cuprindă cu gândul plin de căutare și cald, privirea albastră, pătrunzătoare, pe care i-o simțea acolo.

Și acum… acel dulce senin al rătăcirii o ajunge pe calea neinfinită a norilor, iar ea mereu îi surâde, murmurându-i,
– Nu pot privi îndelung, căci imediat mi se deznoadă aripile înspre infinit… și nu mă pot opri.

 

Cu gândul mereu ajungând-o din urmă, el îi îmbrăca dorul în vrăjite cuvinte, iar acum

ca printre fire de borangic dansând magic prin aer, rotind cu suplețe printre umbre, el îi zâmbi…
ca pentru a-i închide ochii,
ca ea să-i simtă necuprins picurii de soare întrepătrunși și topiți printre litere.
Știa că pentru ea, rătăcirea e rimă-soră cu fericirea. Și îi așternu rânduri,
șerpuitoare alei împletite cu dăruiri rostite ca din netimp, presărate cu susur din adieri proaspete de vară.

Și din al său glas, se furișează și acum aievea curenți de iubire blândă, liniștitoare, rugând-o,
– Nu rătăci îndelung, căci imediat ți se aprind aripile la infinit… și nu te pot opri.

 

Și… nu o putea opri.

 

 

Nicole

 

 

 

 

Flori de foc…

ian.3

 

“…
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent.”
― Octavian Paler

 

Ți-am cerut ceai cu aromă de portocale,
privind afară
pe geamul iluziilor pictate
pe cerul nopții aprins

cufundat în stele…

M-ai strigat, iar vocea ți-a răsunat cald
și adânc reverberând
prin ceața gândurilor târzii
parcă decupând cu raze argintii de lună

un drum îngust…

Am deschis fereastra ascultând întunericul
înstelat de atâta iarnă,
îngemănat cu glasul îndepărtat
al unui soare zămislindu-și lumina curat,
străbătând până la cel mai îndepărtat

colț de amintire…

Am citit printre literele așezate tăcut pe cărare
amestecate cu pașii mei de ieri,
ai tăi de mâine,
iar cuvântul “atunci” mi-a șoptit ca o filă cu dublu înțeles
de trecut, de viitor
întru un “acum” ascuns în iarba de sub zăpadă,
în privirea ta,

în mine…

În ochii mei vezi întreaga constelație a unei treceri
mereu acolo,
mereu întregind Luna cu strălucirea zâmbetului meu
străpungând galaxii,
împletindu-se cu albastrul din zâmbet de Soare
etern așezând universuri de pace

în grădina inimii mele…

Aroma ceaiului cald s-a disipat în aerul rece al căutării
desenând o hartă a unor ajungeri, amânate sosiri
negăsite încă,
lăsând în urmă aburul vag al unor umbre topite
într-o ardere brusc izbucnind

în flori de foc…

Am deschis ușa casei, pășind pe urmele parfumului
din vis,
regăsind semnele aceleiași treceri,
un alfabet doar de iubire știut, înșirând urme,
culoare neatinse încă de dor
dezvelind un drum argintiu și îngust
pe care am pășit

înspre noi…

 

“A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi.”
― Octavian Paler

 

Nicole

 

 

 

Vară în inima iernii

dec.28

 

“Cu alesături de aur
timpul curge prin albastru.
Jinduiesc la câte-un astru
răsărit ca o ispită
peste-amurgul meu de-o clipă,
peste basmul în risipă.
Curge timpul prin înalturi,
astru poartă lângă astru,
răzbunându-mă-n albastru.
Visul, aur prins în palme
ca nisipurile-n ape,
ca nisipurile-n ape
Trebuie să-l las, să-mi scape.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

 

 

Atunci când
răutatea lumii,
ipocrizia ei
subtil otrăvitoare
va arde cu frunzele toamnei
crestate cu raze ascuțite
de iarnă ne-iarnă,
de vietăți ne-vii
lovind aspru în plină
frumusețe,

culorile încă arzând,
împrăștiate în aceleași colțuri reci
și neprimitoare,
unde mereu vor arde
ca printre uscăciuni
de suflete ne-suflet,
de inimi ne-om
rătăcind a primăvară uitată
demult în urmă,
în frig…

Doar atunci
fi-va stele și soare și aripă
netăcută amar și gri,
fi-va cer cu albe ninsori
sacru neatinse
de pași-nepăsare,
fi-va dulcele cald
ne-rece

și blând sosi-va
adevărata
vară în inima iernii

 

“Înainte de a fi uitate în chip salvator, amintirile trăiesc măcinate, lăuntric, printr-o revenire obsesivă a cugetului asupra lor. Astfel, întâmplările, ce trebuia să le uit, se învârteau deocamdată prin mine, ca grăunțele între pietre de moară. Ele își pierdeau încetul cu încetul relieful și acuitatea. Amintirile prindeau să se neutralizeze subt aspect afectiv. Pentru conștiința mea ele se estompau, încât aproape că nu-mi mai apăream personal angajat în ele. Tocite, sfărâmate și apoi pulverizate, ele puteau să fie înghițite de uitare. Nu era vorba, desigur, despre o uitare completă. Ajungeam deocamdată într-o stare de dezlegare lăuntrică, în care amintirile nu mai au priză asupra inimii. Când desprimăvărarea năvalnică dete să umfle mugurii, începui să presimt și o altă destindere. Întrezăream adică, pentru cândva, ziua când toate întâmplările, lăsate în urmă prin miez de iarnă, mi se vor perinda prin cuget încă o dată, însoțite nu de amărăciune și nici de simțământul coșmarului, ci de duioșie. Dar până atunci va trebui să mai treacă vreme, vreme.”
― Lucian Blaga, Luntrea lui Caron

 

Nicole

 

 

Înrădăcinare

oct.13

 

“Trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare.”
– Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra

 

Iluzia te-mbracă
în cuvinte
așa cum dimineața se strecoară printre zori,
bucată cu bucată de-amintire
și-apoi de-odată
soare
cu raze spulberate-n
plin șuvoi

Din pieptul zborului,
ca un alint fierbinte,
răsar semințele, un suflu rătăcind
din umbra ta…
iar țipătul tulpinii avântate
e surd și moale,
liber
ca o stea

Iubirea ți se răsfrânge blând,
ca în oglindă
de cer sculptat din dor
și tainică privire,
cu norii lunecând
a mângâiere
și cu albastru semănând
eliptică rostire

O parte din rotire
se regăsește în cădere,
în ploi ascunse
și lacrimi de răstimpuri,
dar cea mai fragedă reînflorire
o vindecă pământul
prin curgere
de anotimpuri

E mistuire aprigă-n
adâncuri,
din vis perpetuu o lume
ce ți se-ntinde la picioare…
o risipire din inimă mereu aprinsă
în redevenire,
o magică desprindere
din înrădăcinare

 

Nicole

 

 

 

 

Stele în iarbă

sept.20

 

Nod 33
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
și sus
înverzea iarba.
Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.
~ Nichita Stănescu, Noduri și semne

 

Ia-mă de mână și
să alergăm

Lasă minutele în urmă,
nu mai avem nevoie de ele,
uită-le…

Înalță-te a stele,
dar să luăm iarba cu noi,
căci ne e casă,
ne ține de cald

Iar odată ajunși printre nori,
să lăsăm cerul să curgă
prin noi

Să ciocnim razele între ele
până sar stropi de eter
din inima noastră

Și să ne înnodăm cuvintele,
colorându-le cu flori
și petale
luate cu împrumut de la soare

Tu un nod, eu un nod
și tot așa,
inspirând timp,
expirând infinit,
până luna ne stinge noaptea
cu albul ei imaculat

și apoi să coborâm ancora
în vis
țintuindu-ne în
lumina aceea…

știi tu,
vălurindu-ne auriu
pe podele
a somn treaz

De parcă eu sunt tu,
iar tu ești eu…

De parcă iarba ne-a crescut,
ne-a iubit
și ne-a durut,

iar acum suntem frunze

lunecând pe ramuri invizibile
de albastru
izvorându-ne

Mai tu decât tine,
mai eu decât mine

Mai noi decât vom fi
vreodată,
mai vii,
mai spirală

Torcându-ne unul într-altul
mereu,
ca pe secunde

aprinse
ca stele în iarbă

…

Ia-mă de mână

și

să lăsăm minutele
în urmă

 

Nicole

 

 

Freamăt de cosmos

aug.27

 

„Mă uit cum diamantul unei stele
Taie în lung geamul cerului.
Cioburile ar trebui să-mi cadă în ochi,
Dar ele cad în sus.
Atunci… eu sunt centrul?
Mii de cioburi albastre se prăbuşesc în sus
Şi eu sunt centrul imensei constelaţii
Sferice a lumii,
Care mă apasă
Şi pe care o apăs cu privirea,
Încât diamantul stelelor
Trebuie să lucreze întruna,
Tăind acest cosmos,
Ce se măreşte sferic,
La infinit.”
– Marin Sorescu, Lucrarea privirii

 

Să plămădim o ploaie
din roată de cuvinte rostindu-ni-se cald
dinspre albastru

de privire…

Să-i zămislim noi stropi
din picuri grei de zile,
de nopți,
și de planete
rotind a lacrimi,

și îmbrățișare…

Să-i surâdem apoi strălucirii
surprinse stingher
de dincolo de nori
și să-i alinăm ploii căderea
cu șoapte-sărut
decupate ca din praf de stele căzătoare
așezându-ni-se mereu în șirag nemărginit

luminând labirint între noi

De printre rânduri poleite
cu argint din raze
de lună,
fărâmă de timp smulgem cerului,
pulsând
cu aromă de dor
și freamăt de cosmos

din inima noastră

 

 

Nicole

 

Suflet de soare cu petale în zbor…

iun.18

 

“Heart’s wave could not curl and break beautifully into the foam of spirit,
unless the ageless silent rock of destiny stood in its path.”
― Friedrich Hölderlin

 

“Ți-ai auzit vreodată numele strigat ca din eter?”

Am citit undeva că noi, oamenii putem duce mult, și multe… povară, poveri, apăsătoare, dar ce nu putem niciodată duce este golul din noi.

“Cuvintele deschid lumi.”

Ca și crestată, dureros de duios, de o nevăzută daltă, o unealtă nemilos de blândă a cuvintelor, am acum adânci scobituri în formă de tine în sufletu-mi schimbat pentru totdeauna. Da, o minunată dulce nebunie de ființă m-a scos din mine, m-a topit ferm, fierbinte și m-a redevenit, turnându-mă în forme străine mie, deși le-am purtat deja haina. Incapabilă sunt acum să mai recunosc vreun drum spre înapoi, să mă mai întorc în veșmântul îngust a ceea ce obișnuiam să fiu.

Când mă gândesc la dansul din noi, mi se dezgheață întreaga ființă. Aș vrea să simt dansul și trezirea mereu vii izvoare înăuntru. Ca într-un delir, un foc interior arzându-mi viața alchimic înspre sublim. Printre flori sălbatice de vară. Dincolo de îngerii căzuți de pe umerii mei goi, roind în căutare de noi.  Să le port în mine ca un sfânt pocal, să pot sorbi din el când mi se face sete de alte lumi. Îmi pare că mă las și totuși nu mă las găsită de noi. Zidurile inimii mele sunt pe cale să se topească rând pe rând. Și asta își dorește și ea. Inima mea. A  pălit undeva ascunsă în colțuri reci și neprimitoare. Micșorându-se. O aud picurându-mi printre gene. O aud șoptindu-mi în obraji.

Acum, că primele ziduri au căzut năruite de atingeri calde de nori și stele, petale în zbor, acum inima mea înalță rugi spre mine. Spre noi. Cântă nemaiîntâlnit. Nemaiauzit vreodată. Ultima oară când am auzit-o intonând așa, – nu i-am dat importanță. Credeam că așa va face mereu. Dar n-a facut-o, nu. A tăcut. S-a aciuit într-un colț obosită de dor și neascultare, de secetă. Și a amuțit. Apoi a amorțit și-a ațipit. În spirală înspre înăuntru, întru adâncimi de mine.

“Lacrima e soră cu noi, doar e din mintea mea căutându-și inima…”

Dar inima mea era căutătoare. Uitând de ea undeva în penumbră, am uitat de mine. De focul din mine. Ce sunt eu fără inima mea? Ce pot fi?..  Pulsul inimii mele e pulsul atâtor zbateri, atâtor căutări cărora chiar nu le-am dat crezare. Acum, a reînceput să-mi bată, să-mi vorbească. Și eu o ascult. Iar noi?.. Noi o rostim. Dincolo de orice așteptat sau neașteptat contur. Formele se dizolvă în noapte. Inimile noastre la fel. La fel și umbrele…

Dansul nostru împletit în care ne învârtim nebunește ne poartă pe o scară în spirală înspre înăuntru. Mintea ne rămâne cumva în urmă și se deschid porți spre inimă, spre înălțimi interioare, spre munți de suflet traversând norii și înțepând în stele.

Calmul din inima mea e atât de adânc ascuns, dincolo de mine. Doar privirea din fereastră parcă-l ajunge. Iubirea din dans mă ajută să caut drumul înspre înapoi purtată pe pași de noi. E oare un drum pe care l-am știut vreodată? Tu îl mai știi?..

Am suit, din când în gând, pe trepte de nori în al meu suflet, din mers, cu degete tremurându-mi, cu ochi aburiți, cu inima oprită dar bătând, galopând… de nenumărate ori am suit printre umblările mele din ne-aici. Fie și doar răsfirați puțin, mi-am dorit nori de tine. Zbor, fie și puțin risipit, împrăștiat. Doar așa sunt norii, dacă ne sunt… acolo sus pe cer de albastru.

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire… mie nu îmi este un cântec fără răspuns. Răspunsul îl știi. Chiar îl știi. E portocaliu.