„De ce îți este ție dor?”
„Mi-e dor de felul în care vedeam totul înainte de a ști prea multe despre lume.”

Citim uneori unele cuvinte, rânduri… și gânduri dau năvală.

Dau năvală și ne împresoară. Despre vise, despre amintiri… despre cum ne putem pierde cărarea pe un drum presărat cu un amestec de speranță, inocență și naivitate.

Ani buni trăim pas după pas în prezentul acesta purtându-ne zi de zi, însă mereu cumva tainic cuibăriți în propriile foiri și răsuciri interioare întinzând fire invizibile înspre viitor. Așteptări nedefinite, speranțe vagi, dorințe, aspirații… La fel cum mai apoi, pe măsură ce balanța vieții începe să se încline, cuibului de vise îi ia treptat locul sălașul de amintiri. Începem să găsim adăpost acolo, în cele ce au fost, așa cum le-a putut țese viața, pe când noi eram mereu cu o bună parte din adâncimea ființei noastre ancorați în ce va fi. Ce-ar putea fi.

Ce ne-am dori să fie.

Însă cuibul acesta de proiecții pare uneori doar „o copilărie”. Ne dorim cumva să tot fim copii. Sau ca niște copii. Să ne stoarcem, plămădim, zămislim din viață iar și iar o nouă și superbă copilărie, pulsând a viu și frumos. Să putem face jocul și joaca mereu parte din ceea ce suntem. Și ce ne suntem unii altora. Toate astea chiar dacă viața, spun ei, este ceva prea “serios” de irosit pe copilării.

Sursa: Internet

Unii dintre noi nu ne putem opri din a privi lumea ca un loc care ne poate oferi și împreună cu care putem dura acel ceva dorit dintotdeauna. Un adevărat acasă.

O privim deschis, o abordăm frontal, fără rezerve, jucăuș, visător… dar și fără să ne gândim că suntem de fapt mereu descoperiți. Vulnerabili.

Încrederea și deschiderea ne fac așa. Speranța.

Privim oamenii ca pe niște porți, care o dată deschise vor da într-o grădină bogată, cu toate florile la vedere în lumina soarelui auriu de dup-amiază. Și cu cerul descoperit. Ne grăbim să îi îmbrățișăm. Să le îmbrățișăm poveștile, fericirile, rănile… să le dăruim și împărtășim sincer și pe ale noastre.

Fiecare privire, fiecare pas… ca o fereastră înspre altă și altă frumusețe, care credem noi că ne poate fi și ne poate încânta. Sufletul ne este deschis complet. Inima tresaltă.

Și apoi… începem să aflăm. Să vedem că fiecare deschidere pe care o simțisem punte, este și un canal. O cale de acces prin care, fără s-o știm, au început pe parcurs să se strecoare și îndepărtări. Apăsări. Nepăsări. Rupturi. Despărțiri. Plecări.

Începem să descoperim că frumusețea pe care o simțisem purtându-ne ca o altă joacă minune a unei mereu-copilării fericite nu este de fapt ceea ce crezusem cu sufletul deschis. Noi doar ne aruncasem ființa în gol, proiectasem bucuria și fericirea noastră naivă, ca orbiți de entuziasm.

Frumusețea aceea nu a existat niciodată. Grădina aceea …doar noi o construisem. Din propria ființă. Floare cu floare.

Doar o închipuisem.

Și totuși, undeva acolo, adânc împletită prin meandrele pure ale sufletului, lumea aceea mereu a existat. Și va exista mereu.
Tot așa cum mereu ne este, mereu ne-a fost… și mereu ne va fi dor de ea.