“A long time ago, I read in a book that a woman’s homeland
is wherever she fell in love.”
― Antonio Lobo Antunes, 
The Fat Man and Infinity: And Other Writings

ori de câte ori mă privesc în oglindă,
te văd

spectru difuz cufundat în albastru
și depărtare
zâmbindu-mi prin proprii mei ochi
căprui,
surâzându-mi cuvinte tăcute și albe
și moi

deschizând grele uși către culoare
labirintice

prin a mea privire, invitându-mi căutările
să ardă
topind clipele și turnându-mi-le în netimp
infinit,
spirală de anotimpuri reci se mistuie
prin tine…

freamăt de soare simt, traversându-ți obrazul
mângâiat

încălzindu-mi pământul firii cu o nouă vară
reflectându-mă,
plouându-mă blând ca din gânduri uitate
răscolite
privirea ta prin foșnet de frunze adiindu-mi
aproape

toată căldura ta coborându-mă prin ochi
amestecat

alunecând nebulos prin lumina din mine
însămi
cărare în cer, spulberându-le dimineților
norii
mii de bucăți de îmbrățișare căutându-și
liman…

ori de câte ori te zăresc adânc în oglindă,
mă văd

each time I look at myself in the mirror,
it is you I see

dispersed spectrum sunk in a blue mist
and remoteness
smiling from beyond my very own
brown eyes,
shining away in muted words, so white
and soft

opening heavy doors to alleys
like labyrinths

through my gazing, inviting my searches
to burn
melting the minutes and pouring them
into infinity,
a spiral of cold seasons fades away
through you…

the sun’s rustling brightness, I feel, touching
your cheek

warming my being like a new summer,
reflecting me
raining mildly onto me like from my thoughts
unjumbled
your glance brushing by through the rustling,
so close

your warmth all seeping in through my eyes,
descending

sweeping fuzzily through the light
within me
pathways in the sky, mornings bursting into
clouds afar
a thousand pieces of an embrace seeking
their shore…

each time I see you deep in the mirror,
it is myself I see

Nicole