“Hope is really just desire disguised, just desperation,
aching, dressed up like a prayer.”
― T. Greenwood, Undressing the Moon

Așa-i,
suntem destine rătăcite-a cale printre frunze
zbătându-se solar, varii culori ce parcă uită să acuze
un anotimp, neamintindu-și să refuze
întreaga simfonie-a toamnei și nuanțele-i difuze

Dar
pașii-albaștri ne sunt și dor și călăuze
ne poartă-n mers și-n zbor înalt ca sfinte muze,
deși uitat-am peste veri de buburuze,
de-a lor candoare pierdută-n ierni… cumva să ne amuze

Iar
joaca, visul, razele nu ne vor fi nicicând ursuze
de dincolo de umbre, nori și de tăceri confuze
ele revin mereu, punându-ne surâsul cald pe buze

So true,
we are unwinding destinies afloat like on a leaf
on solar wings we soar and fall, long days but brief
colors explode and shine away beyond belief 
while deep shadows keep lurking like a thief

But
our blue steps keep being our sacred guides
they gently show how to take things in our stride
and seasons past remain a memory, a tide
soft springs and bitter winters left aside

And
our dreams, the sunrays, the playfulness so dear
from far beyond will always come and keep us near
what matters most… and always has been here

Mulțumesc frumos, și anul acesta, HopeLess și Poteci de dor pentru… aproape ritualica reamintire ri(t)mată de octombrie, cu ecou cald reverberând frumos peste ani! 😊

Cu drag,

Nicole 💖