V-am asasinat, cred, cu povestirile mele despre minunata naveta cu trenul! Asta e! Nu e vina mea ca traiesc in Romania, si ca fac naveta de la Ploiesti la Bucuresti si retur! Daca faceam naveta de la Bucuresti la Bruxelles, cu avionul, la busines class, v-as fi povestit, probabil, „ce succesuri am avut eu la shopping, cand mi-am cumparat gentutza aia Louis Vuiton, chiar daca sunt vanzatoare care nu vor sa vorbesc cu tine.”
Cum va spuneam si cu alte ocazii, naveta asta a mea cu trenul este o adevarata aventura! Imi iau zilnic portia de adrenalina, imediat cum ajung dimineata in gara. Las masina in parcarea garii, si simt cum pulsul imi creste progresiv, cu fiecare pas care ma aduce mai aproape de tabela aia aducatoare de vesti (de cele mai multe ori rele!) despre ora de sosire-plecare a trenurilor. Genunchii incep sa-mi tremure imediat ce disting (de la o distanta suficient de mare ca sa nu vad clar cifrele!), in spatiul rezervat intarzierilor, puricii negri si aducatori de nervi! Adica minutele de intarziere ale trenului „nostru” de navetisti.
Asa a fost si ieri! Peronul – plin! Semn ca niciunul dintre cele doua trenuri (de backup) care ajung, de obicei, in Ploiesti cu o intarziere de 45 si respectiv 70 de minute, nu ajunsese. Iar trenul „navetistilor” avea afisata o intarziere de 50! de minute. Dau din coate catre biroul de informatii, unde o tanti relaxata ma linisteste: „Vine in 10 minute trenul de Baia Mare, care a avut intarziere de 120 de minute!”
Alerg prin pasaj, pe peron, spre acolo unde fi-va coada trenului, in speranta de a prinde un loc. Vine si trenul. Puhoiul de lume navaleste spre usi! N-am bafta… in fata mea, la urcare, coada. Urc si eu, cu greu. Locuri… oha! Nema! Pupu! Ioc! Pe culoar, ca sardelele. Ma strecor si-mi fac loc intre doua papornite imense, de rafie, ale caror apartinatoare ocupau compartinentul din spatele meu. Compartiment de 6 locuri. In comprtiment… 4 femei de etnie roma. Si un puradel ce dormea intins pe doua banchete.
Resemnata, ma ghemuiesc intre papornite, pe culoar, si-mi scot cartea. Incep sa citesc. Si… se deschide usa. Una din femei ma bate pe umar: „Doamna! Dar poftiti inauntru!” zice, in timp ce-si salta copilul de pe una din banchete, si-i sprijina capul pe picioare. „E un loc aici! N-are rost sa va chinuiti asa… mai ales ca CITITI!”
Am multumit frumos si m-am asezat pe scaun, citind. Va jur ca, daca pana atunci vorbisera tare de se-auzea si prin usa inchisa, restul drumului pana la Bucuresti au vorbit in soapta, sa nu ma deranjeze!
Va rog sa ma credeti ca nu exagerez cu nimic! Asa cum nu va voi minti ca in compartiment mirosea a Chanel! Nu! Mirosea a foc de lemne, a sapun de casa, a transpiratie. Dar mirosea si a BUN SIMT SI A RESPECT. Tocmai de-acolo… de unde nu te-ai fi asteptat!
Respect pentru un om care CITESTE!
Later edit:
La un moment dat, femeia de langa mine, cea cu copilul, care tragea cu ochiul in cartea mea, ma intraba: „Cititi o carte religioasa? Am vazut cuvantul Biblie.” „Citesc despre viata unui sculptor care a facut statui pentru biserici. Michelangelo.” „Am auzit de scluptorul asta! Mi-a zis un nepot care lucreaza-n Italia!”
(M-am codit mult sa va spun si asta… Prea suna a SF! Va dau cuvantul meu de onoare ca e adevarat! Citeam „Agonie si extaz”.)
Trebuie neaparat sa vedeti interviul pe care Writeman i l-a luat lui Florin Piersic, pentru b-cafe!
Functionara's Blog 