Azi am plecat, ca de obicei, la serviciu. (Fac o naveta imposibila: masina personala pana la gara, tren, metrou, tramvai si, la intoarcere, viceversa!)

Azi, insa, mi s-a blocat contactul la masina si am chemat un taxi. Care a intarziat! Si am pierdut trenul obisnuit, de navetisti. Am prins imediat unul intarziat si aproape gol. M-am asezat singura, pe bancheta dintre vagoane si, ca de obicei, am inchis ochii, incercand sa atipesc. Langa mine s-a asezat un individ, dupa ce m-a intrebat daca e liber, si eu i-am confirmat.

Cum spuneam, am inchis ochii, sperand sa adorm. Dar, de ceva vreme, pe fond nervos, simt in gamba dreapta un… ceva… ca un barzaune in agonie, care se zvarcoleste in muschiul meu. Bzzz… si ma lasa. Si iar bzzz… Si iar ma lasa… Imi zgreptzane cu picioarele muschiul, in interior. Nu doare, dar e cumplit de enervant. Si nu trece, oricat as freca muschiul ala…

Si azi… la fel… A inceput barzaunele… Cu ochii inchisi imi masam piciorul, imi framantam mainile. Eram un ghem de nervi, dar, cu toate astea, imi doream sa atipesc. A venit “nasul”, ne-a controlat abonamentele… Si individul de langa mine a intrebat la a cata statie e Buftea. Nasul i-a zis ca la prima. Cand trenul a inceput sa franeze, eu, cu ochii inchisi fiind, am simtit o mana calda pe mana mea. O apasare blanda, dar ferma. Am deschis ochii, speriata! “Linistiti-va! Va rog! Linistiti-va!” mi-a zis omul care statuse langa mine. “Sunteti un ghem de nervi! Sunt psiholog, v-am observat miscarile. Iertati-ma, deformatie profesionala! Va rog! Linistiti-va! Orice va face sa fiti in starea asta, va trece! Linistiti-va, va rog! Linistiti-va! Nimic nu e mai important decat linistea interioara.”  Si nu si-a luat mana de pe mana mea, pana cand trenul n-a oprit la Buftea. Acolo a coborat si eu am cazut intr-un somn adanc, 15 minute, si cand am ajuns in Bucuresti eram alt om! Ce a fost asta? Nici macar nu l-as recunoaste! Desi l-am privit cat timp mi-a vorbit, nu imi reamintesc cum arata! Nu mi-a ramas decat caldura mainii lui pe mana mea, si amintirea senzatiei de liniste si usurare pe care mi-a indus-o… Si, in timpul zilei, cand “barzaunele” incerca sa dea din picioare, auzeam “linistiti-va!”, iar spasmul din muschi se potolea ca prin farmec…

Amintirea vocii si fantoma calda a mainii omului acela necunoscut, ma face sa ma relaxez si-mi detensioneaza muschii incordati si nervii intinsi la maximum. Cine a fost? Ce mi-a daruit? Ce mi-a luat?

A fost ca si cum m-ar fi atins o aripa de inger!

Si n-a fost decat o mana de om…

Autor necunoscut (de către mine!). Dacă cineva cunoaşte autorul, să-mi spună şi mie, să-i scriu numele aici!

Scrisoarea a III-a (varianta moderna)

Iata vine-un Jeep pe strada, cu un girofar pe el.

Baiazid statea in dreapta si rosti catre sofer:

„Sper ca Mircea sa ajunga, sa nu-ntarzie din nou.

Ia vezi! Nu si-a tras masina, langa gura de metrou?”

„-N-a venit, Maria Ta! zise el privind in jur.”

„-Si mi-a zis ca fix la 12 ne vedem langa Carrefour!”

Asteptand vreo 5 minute, isi pierdu orice rabdare,

Si trimite bodyguarzii sa se uite prin parcare.

La un semn (curba la dreapta), se opreste un X5

Si din el coboara Mircea, in bermude si opinci.

Catre turci porni agale si, privindu-i cu nesat,

Le-arata un „Sony Vaio”, care-l tine la subrat.

Agitat , la el in Jeep, si-mbracat tot in civil,

Baiazid nu mai rezista si il suna pe mobil:
„-Tu esti Mircea?”…

„-Da-mparate! Am uitat sa iti dau bip!

Dar am stat mult la Rovine, era coada la Agip.

Nici n-am nimerit din prima, ca nu vin aici prea des,

Si-am luat-o si pe centura, indrumat de GPS.

Acum am parcat masina. Unde esti?, ca vin la tine…”

„-Sunt la mine in masina si te vad, te-ndrepti spre mine.

Si de-ndata ajunse Mircea si urca la turc in jeep

Si-ncepu sa ii explice ca nu vrea, cu nici un chip,

Sa isi stranga-ntreaga oaste la Rovine in campii,

Si sa lupte pan’ la moarte cu ai turcului spahii.

„-Baiazide, sti ca-i criza, si-acum viata-i foarte grea,

Ma gandeam ca sa ne batem,… dar la „Heroes” in retea.

Sau in loc sa cuceresti cu armate-al meu popor,

Nu ai vrea , daca ai wireless , sa jucam „conQUIZtador”?

„-Cum? Cand turcii-mi sunt in vama si-am venit din Istanbul,

Tu nu vrei ca sa ne batem, ca nu ti se pare „cool”?

Eu nu-s disperat ca tine sa stau nopti intregi pe net,
Eu traiesc in realitate, si nu e nici un secret
Ca am fost in multe lupte: Varna, Ialta sau Oituz…”
„-Pai eu sunt online tot timpul, nu puteai sa dai un „buzz”??”
„-Mircea!!! Vin c-o intreaga oaste, iar tu faci misto de noi…

Maine sunt aici cu turcii si-ti declar de-acum razboi!”

„-Cum vrei tu marite rege, eu speram sa ma-ntelegi!
Caci de-ajungem la cutite, voi nu mai plecati intregi.
N-as vrea sa pun pe „YouTube”, cu-ai tai morti, videoclipuri,
Nici ca Dunarea sa-nnece, spumegand, a tale jeep-uri.
Dar, de asta ti-e dorinta, maine ne vedem la lupta,
Si-ti promit ca pleci d-aicea cel putin c-o mana rupta.”
Si zicand acestea, Mircea il lasa pe Baiazid.
Si, trantindu-i portiera, el pleca la pas grabit.
Cand ajunse la masina, gasi-n geam, pe-un bilet, scris:

„Scuze.V-am blocat o roata, c-ati parcat pe „interzis”…
Si da Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de „bip”-uri,
Ca sa-si stranga toti ostenii si sa ii indese-n „Jeep”-uri.
Demarand in mare tromba, se-ndreptara spre Rovine…
Dar aici gasira turcii, toti cu pantalonii-n vine.
Toti vaitandu-se de moarte, ghemuiti prin iarba scurta,

Rezemati de cate-un ciot, si tinandu-se de burta.
„-Baiazid , hai sa ne batem…!! , Unde esti, de ce nu vii?”
„-Mi-am scos in oras ostenii si i-am dus la KFC…
Si-am mancat cu poft-aseara, tot ce ni s-a pus pe masa…”

Raspunse-ncordat sultanul, dintr-o tufa mai retrasa.
„-N-am stiut ca la „fast-food”-uri nu e bine sa mananci,
Mai ales in Romania, fiindca risti sa pleci pe „branci”…
Nu mai vreau ca sa ne batem, iarta-ma, a fost o farsa!
Da-ne niste „triferment” si-o sa facem cale-ntoarsa”…
Si asa a scapat Mircea de o lupta la Rovine.

Deci se vede pan-la urma ca „fast-food”-ul face bine.

Asta-i tot! Dar fiti voi siguri ca Istoria o sa zica:
„Turcii l-au vazut pe Mircea si-au facut pe ei de frica”…

De dimineata, in gara, in asteptarea trenului… Cu urechile si mainile casante, datorita „zefirului de primavara”, rememoram, di-mpreuna cu o gasca de nefericiti navetisti, frumoasele primaveri d’antatrz, cand, pe 15 martie se inturnau berzele…

„No!” zice unul! „Pe gerul asta si berzele emigreaza! Emigreaza ramanand emigrante!” „Uiii!” zice unul, mucalit! „Si pe copilasi? Cine-i mai aduce pe copilasi??”.  „Ce vrei, ma! E criza! Si incalzire globala pe de-asupra! Toata suflarea tre’be sa se reprofileze! Pe copilasi ii vor aduce pinguinii! Taras. Pe gheata!”

Unul, zgribulit, dintr-un colt: „Voi vorbiti de copii… Si eu n-am bani nici de iglu!”

Glume de navetisti congelati…

Ma intreb si eu, asa cum se intreba un amic, acum cativa ani, cand a emigrat in Canada: „Cand oare scapam de rahatul asta alb?”

Imi raspunde o prietena, emigrata de ani buni in Finlanda, in Oulu  – provincie invecinata cu Laponia: „Aici e frig, dar n-a mai nins de doua luni!” .

Acum… ma intreb: a emigrat Mos Craciun? I-a tras un sut in cur Iepurasului de Paste, si l-a trimis sa admire Aurora Boreala in Laponia si, in schimb de experienta, si-a mutat fabrica de jucarii in Romania? S-a prins ca aici e forta de munca ieftina?

Sau… Adrian Paunescu a fost un clarvazator? 🙂

ANTIPRIMAVARA

Ce daca vine primavara?
Atâta iarna e în noi,
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi!
În noi e loc numai de iarna!
Vom îngheta sub ultim ger,
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Primavara, care-ai fost…
Nu veni, n-ai nici un rost!
Poti sa pleci! Suntem reci…
Iarna ni-i pe veci.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini.
Si lânga mine nu esti tu.
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi!
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pâna la prasele,
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot.
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot…
La noi e iarna pe vecie;
Doi fosti nefericiti amanti…
Ia-ti înflorirea, primavara,
Si toti cocorii emigranti!

Later edit: Si…  ia zi-mi, ma’, „doamna”, care esti baba azi? Fi-v-ar 8 martie, cu „striparii” vostri cu tot!

Gasita pe net. Nu stiu cine e autorul. (Daca voi stiti, dati-mi un semn si voi specifica sursa.) Dar simt ca spune adevarul!

“In lumea actuala, se investeste de cinci ori mai mult in medicamente pentru
virilitatea masculina si silicoane pentru femei, decat in vindecarea bolii
Alzheimer. Din aceasta cauza, in cativa ani, vom avea batrane cu ţîţe mari si
batrani cu “barbaţia” tare, dar niciunul nu-si va aduce aminte la ce servesc”

Sunt un marunt functionar bancar de… o gramada de ani.

Dar, in paralel cu functionareala bancara, am facut si diverse alte chestii.  Intotdeauna mi-a placut sa experimentez. Sa incerc sa fac si altceva, fara a avea pretentia de a deveni… altcineva.

M-am „plimbat” prin radio, televiziune, presa, m-am jucat cu reportofonul, luand interviuri… Am incercat sa fac Facultetea de Limba si literatura Romana la… Chisinau! M-am distrat! Am experimentat.  Voi povesti (promit!) multe din cele mai amuzante situatii in care m-am aflat, la un moment dat, traind aceste… experiente.

Imi aduc aminte, cu placere si nostalgie, despre perioada in care am fost  colaborator la o emisiune de radio, acum… 17 ani. In mai 1993 se lansa Radio Prahova. Catalin Ionescu, scriitor de SF, membru al Clubului de SF din care faceam si eu parte si amic cu patronul din vremea aceea al postului de radio susmentionat, avea o emisiune dedicata SF-ului, SF-FM se numea. Am fost colaboratoarea lui vreme de doi ani… (In fine, pentru respectarea adevarului… el scria scenariul emisiunii si eu citeam ce scria el… dar se si lega un dialog intre noi, in afara scenariului.)
In fine! Erau inceputurile radioului prahovean, Catalin si cu mine stateam inghesuiti la o minuscula masuta rotunda, intr-o camaruta cat o debara, fara geamuri, tapetata cu cofraje de oua. Pe masuta o lampa, si suspendat deasupra noastra, microfonul, care se activa in momentul in care incepeam sa vorbim. (Sau faceam vreun zgomot mai… accentuat.) In fata noastra, taiata in perete, o ferestruica cu geam gros, in spatele careia se afla la pupitru DJ-iul, responsabil cu “coloana sonora”, magicianul care ne comunica prin semne cand e cazul sa vorbim si caruia, tot prin semne, ii comunicam cand e cazul sa ne taie microfonul si sa bage… fond sonor. (Nu cred ca mai e cazul sa spun ca pe atunci emisiunile erau in direct, Radio Prahova din vremea aceea nu avea un studio de inregistrari… Erau inceputurile… intr-un mic apartament de bloc.)
Totul se desfasura cam asa: Eu mergeam acasa la Catalin, creierul, care deja avea conceput scenariul emisiunii. Imi spunea despre ce vom discuta, despre ce carti si autori vom vorbi, ce interviuri vom da pe post (si el, si eu mergeam la intruniri SF – saptamanale la vremea aceea – unde luam mici interviuri unor scriitori romani de SF…) In fiecare emisiune prezentam si cate o carte a unui autor strain, Catalin facea rezumatul cartii si o mini-biografie a autorului, iar eu citeam, la prima vedere, un pasaj scurt din cartea cu pricina. In fine! S-o scurtez, ca sa nu va plictisesc! Ideea e ca atat eu, cat si Catalin am reusit sa facem gafe (desi nu multe – dar spumoase!), inerente dealtfel intr-o transmisiune in direct.
Intr-o zi Catalin prezinta o carte a celebrului Howard Phillips Lovecraft, da date biografice, si-mi face semn sa citesc fragmentul pregatit. Nu mai tin minte din ce carte a scriitorului… dar eu incep in fortza: “X… de LOVERCRAFT!” Catalin face ochii cat cepele la mine, i se umfla obrajii a ras, eu am puterea de a masca rasul din voce cu pretul subtierii glasului, si-l vedem pe amicul de la pupitru cum se stramba de ras, prabusit pe masa cu butoane! Deh! Ii dadea mana! Microfonul lui era oprit! Ala se hahaia de zor (cred ca era Arthur Zafiriadis in ziua aceea!), Catalin se chinuia sa nu bufneasca, sa nu se auda in microfon, eu ma chinuiam sa citesc cat de cat… coerent. Cum ala de la pupitru nu termina cu rasul, Catalin, pe cale sa explodeze, isi departeaza uuuusooor, usooor… scaunul de masa, si unde-l vad ca aluneca sub masa, unde rade infundat, suficient de departe ca microfonul sa nu-l “auda”… Dar eu… Nu va spun cu cat chin am citit bucata aia de text, cu rasu-n gat – de-o parte – si teama de a ma face… (si mai mult!) de ras, – de cealalta parte! Nu va mai zic de ce s-a-ntamplat, cand am luat pauza de-o… melodie!
Dar… hehe! Dumnezeu nu doarme! In alta zi prezentam un eveniment SF care se desfasurase la Baia Mare. Eu fusesem acolo si facusem un scurt rezumat al momentului. Catalin face o succinta prezentare si-mi face “introducerea in scena” dupa cum urmeaza: “Si acum Functionara va va da detalii despre evenimentul desfasurat la MAREA BAIE. (Un moment de stupoare! Incremenim amandoi! Cel de la pupitru se sesizeaza si ridica volumul fondului sonor.) Catalin isi revine, ii face semn sa coboare volumul muzicii si revine in forta: “Dupa cum era evident, vorbim de evenimentul desfasurat la MAIA BARE!” Icnim amandoi a ras, prietenul DJ da iar “muzica mai tare”, in cinci secunde radem cu lacrimi, dar fara voce… Intr-un final… Catalin, printre sughituri, reuseste sa spuna: “Era vorba de BAIA MARE!!!” (De data asta i-a iesit!).
Ar mai fi… Doar una va mai zic! Vara, cald. In camaruta aia botezata pretentios “studioul 1″, zapuseala de nedescris! Fara geamuri… aerul conditionat nu se inventase… si muste! MUUUULTE muste! Catalin si eu transpiram la greu atat din cauza emotiilor emisiei in direct (nu! nu trec cu timpul, daca tii la calitatea emisiunii si ai respect pentru ascultatori!), cat si din cauza zadufului cauzator de… sudori (NU! NU DE-AIA!!). Pe langa asta… mustele ne ucideau! Pe picioare, pe maini, pe ochi, aproape pe guri… Am inceput sa dam din maini ca apucatii, in nadejdea ca ne vor lasa-n pace. Noi dadeam din gura si din maini… Ala de la pupitru dadea si el din maini, dar nu din cauza mustelor… Incerca sa ne spuna ceva si noi nu pricepeam ce! In fine… printre citate, povesti, citiri si dat din maini ca ventilatorul… vine si mult-asteptata pauza de melodie. Si ne urla DJ-iul in casti: “BAAAA!!!! Nu va mai agitati asa! Ca se-aude-n radio de parca transmitem de pe AEROPORTUL OTOPENI!” Da… Ni se auzeau vocile… si, ca fundal sonor… aveam un VJJJJ… Vjjjj… Vjjjjj… Al naibi microfon!

“Singurul mod prin care te asiguri ca barbatul tau nu umbla dupa altele este sa-i procuri suficienta neliniste, incat sa umble dupa tine!” Simona Catrina.

Azi am injurat toata ziua!
In gand, printre dinti sau chiar cu voce tare! Am injurat noroaiele, gropile din asfalt, soferii nesimtiti, naveta obositoare, trenurile cu intarzieri, metroul aglomerat, tramvaiele ce vin rar… Jobul stresant de azi, aglomeratia din fata ghiseului, birocratia, muntii de hartoage… Si, la intoarcere, in ordine inversa, am injurat tramvaiele, metrourile, trenurile, gropile.
In sfarsit, ajunsa din nou “acasa”, in gara, la Ploiesti, obosita franta, cu nervii in piuneze, cu 3 sacose mari si grele, m-am aruncat cu disperare in ultimul taxi disponibil, traind o mica satisfactie vazand ca am reusit sa-l “apuc”, in timp ce altii au ramas in gara, privind in zare si asteptand… M-am facut comoda pe bancheta din spate si i-am spus taximetristului adresa…: “Ma lasati chiar acolo, in statia de taxi!” “Nu conteaza”, mi-a zis el. “Oricum ma intorc la Gara. Langa casa.”. “Aaa! Va retrageti!” “Nu!” mi-a zis. “Sotia mea e pe moarte. Nu pot sta acasa! Dar nici departe nu ma pot duce… Daca e nevoie de o morfina, de ceva…? Am inchiriat masina asta… Ii platesc patronului 1 milion pe zi… Fac curse pentru acest milion si pentru benzina… Si pentru masina, ca sa am cu ce ma deplasa la spital, sau dupa morfina. Masinile mele (am avut doua!) le-am vandut asta vara, pentru operatii, medicamente, chimio… In zadar… Acum… Acum am nevoie de o masina, de morfina si de stat nici in casa, dar nici departe de casa. Si de 4-5 cafele din banii care-mi raman.”
Si m-a lasat in fata casei mele. Scormonind in portofel dupa bani, mi-am aruncat o privire in oglinda retrovizoare, catre fata lui. N-avea 40 de ani! Si-n ochii lui puteai vedea disperarea! Desi vocea nu-l tradase nicio secunda. O voce clara, un timbru cald, o resemnare… Intre voce si ochi, o teribila discordanta!
A luat banii, mi-a multumit, si a facut cale-ntoarsa spre gara. Am ramas pe trotuar, cu sacosele in jurul meu, privind cum se indeparteaza o masina de taxi si o poveste fara happy end.
Si EU injurasem toata ziua! Noroaiele, gropile, trenurile, aglomeratia, job-ul…

Sunt o mare cititoare de bloguri. Pierd ore multe din timpul meu liber, citind bloguri. Bloguri „celebre” asta insemnand fie bloguri cu trafic mare, fie bloguri apartinand persoanelor asa-zis publice. Citesc si bloguri cu trafic mic, apartinand persoanelor ca mine, ca tine.

Multe din blogurile pe care le accesez, au campanii de sensibilizare a cititorilor. Campanii care aduc la cunostinta cititorilor suferinta unui seaman, indeobste bolnav de cancer. Bolnav care are nevoie de sustinere (pe langa cea morala) financiara. E de inteles, intr-o tara saraca, cu oameni saraci si bolnavi, carora statul nu le asigura nici praful de pe toba, dara-mi-te o asistenta medicala asa cum s-ar cuveni!

Dar… Alta e nedumerirea mea!

Citesc despre oameni bolnavi de cancer limfatic, de cancer la ficat, tumori maligne cerebrale, cancer la rinichi, la colon, de persoane paralizate, ori dintr-un accident, ori dintr-un cancer al maduvei spinarii… etc. Majoritatea acestor campanii sunt pornite in scopul de a se strange bani pentru operatii ce nu pot fi facute in Romania. Pana aici e de inteles, stiu in ce tara traim! Dar… DAR! In majoritatea prezentarii acestor cazuri, imediat dupa expunerea – mai pe larg sau mai pe scurt – a bolii in sine, si imediat inaintea enuntarii sumei necesare interventiei chirurgicale, ni se specifica, scurt si concis: Are nevoie de un transpalnt de celule Stem.

Nu de un transplant de maduva, nu de un rinichi, nu de o bucata de ficat, nu de – pur si simplu – bani pentru o interventie chirurgicala la inalte standarde, asa de cum in Romania nu poti beneficia. Nu! De transpalnt de celule Stem.

Acum, nu ma dau rotunda ca m-as pricepe la chestiile astea, dar am senzatia ca e un fel de manipulare, chestia asta cu Celulele Stem, panaceu universal! Am o cunostinta, paralizat de 15 ani, care s-a dus pana-n China, momit de povestea cu transplantul de celule stem si, dupa ce a cheltuit banii din donatii si banii familiei, ajuns acolo, i s-a spus ca „minunea cu transplantul de celule stem” nu face, la paralizia lui, nici cat batista uda de lacrimi a donatorilor anonimi de bani. Desi… banii i-a cheltuit! Si tot in acelasi scaun cu rotile s-a intors acasa.

Acum… pun si eu o intrebare: cunoasteti, sau ati auzit de cineva care s-a vindecat de bolile enumerate mai sus, prin „transplant de celule Stem”?

Din fericire, niciuna dintre persoanele pe care le cunosc, nu mi-s, inca, bolnave! Sunt o sustinatoare (si donatoare!) in campaniile de strangere de bani, pentru oamenii loviti de astfel de boli! Dar, daca nu vine nimeni sa-mi demonstreze ca „transplantul de celule Stem” a vindecat macar 10 dintre cei – mii! – de romani care au cerut ajutor in acest sens… atunci sunt tentata sa incep o campanie de alt gen:

Donati bani (daca aveti, si va puteti permite!) pentru bolnavi! ALEGETI SA DONATI, DUPA MOARTE, ORGANELE VOASTRE (VIABILE) SAU ALE RUDELOR DECEDATE, ORGANE CARE POT INSEMNA VIATA PENTRU ALTII! Nu va costa nimic!

Stiu ca nu e, din punct de vedere legal, nimic clar stipulat in acest sens, dar… alaturi de cartea mea de identitate, e un document olograf in care am specificat: ” Daca mi se intampla ceva, si viata mea nu mai poate fi salvata, SOLICIT IN MOD EXPRES ca toate organele mele, ce pot fi inca folosite, sa fie prelevate in scopul si cu destinatia folosirii lor pentru eventuale transplanturi.”

Ma indoiesc ca cei de la SMURD, sau de la Salvare, sau cei din familia mea, vor ignora acest document olograf!

Singurii dezamagiti vor fi viermii pamantului, care vor avea mai putin de mancare!

Ma intreb cati oameni vor fi fericiti in urma gestului meu, care, oricum, nu ma costa nimic?

Azi e ziua mea. Implinesc… niste ani. Vorba unui bun prieten, Florin Chilian: cand treci peste un anumit numar de ani…”varsta” e mai degraba „etate”.

La multi ani! Mie! Imi!

Si voua! Va!