Am fost la Roma.

Si cand spui „Roma” spui Vatican. Spui Basilica San Pietro. Spui Colosseum. Spui Columna lui Traian! (Ma rog… la asta din urma… poti sa-i spui „Columna lui Traian” pana ragusesti! Ca Traian a fost de ceva vreme „decolumnat” si, pe la una mie cinci sute si ceva i-a luat locul Sf. Petru.) Spui „pizza”. (Si primesti o coca cu usoare urme de… ce ai comandat, incat, pe loc, in gand, incepi sa-ti ceri scuze patronilor Pizzeriei „Cuptorul cu Lemne”! Or avea ei preturi mari, dar cel putin mananci si altceva decat paine goala, in pizza lor! 😉 )

Basilica San Pietro. Daca ai ghinion, ajungi acolo taman cand Papa tine slujba. Asta inseamna ca biserica e impanzita de bodiguarzi, garzile elvetiene iti flutura pe la nas halebardele, „Pieta” are cortina trasa, iar turistul isi poate pune pofta-n cui, daca vrea sa vada ceva, altceva decat pe „Pope”, cu-a lui garda de cardinali. Cuprinsa de euforia momentului, m-am inghesuit si eu, cu gatul meu lung itindu-se deasupra capetelor micilor turisti cu ochi oblici, sa vizualizez „live” pe Papa. …Uitand, in nemernicia mea, in amnezia mea imbecila, ca Papa Ioan Paul al II-lea ia cina cu ingerii!!

Si-am dat cu ochii de Papa Benedict a Tzanspe-lea.

Pe numele sau real Jospeh Ratzinger, actualul Papa a fost membru de frunte al organizatiei naziste Hitler Jugend! (Tinerii lui Hitler). Nu-s genul de om care sa nu iert rataciri de moment, mai ales rataciri datorate tineretii impetuoase, dar… Dar pe fata acestui om n-am vazut nici urma de blandete, de bunatate, de seninatate, de serenitate, asa cum eram obisnuita sa vad, cand priveam fata zambitoare a lui Carol Voitila! Am vazut doi ochi mici si suspiciosi, de viezure haituit, un zambet stramb si fortat, o binecuvantare rapida din trei „deste” muiate-n agheasma, si carelu’ repejor-repejor, cu suita de cardinali impiedicandu-se-n sutane, nereusind sa tina pasul cu „Tata-Papa” cel sprinten si (fost) nazist.

Uffff! Bine c-a plecat! Usurare-n suflet simti numai cand omul asta-ti dispare din fata ochilor! Brrr! Malefica fiinta! Dar sa lasam…

Unul din beneficiile sfarsitului slujbei a fost si tragerea cortinei din fata sculpturii „Pieta” (1499), realizată de Michelangelo Buonarotti la vârsta de 24 de ani.

Fantastica sculptura! Nu stiu cat impact are asupra privitorului, cand privesti fotografia, dar fata-n fata fiind cu scupltura ai in permanenta senzatia ca femeia aia isi va inalta in momentul urmator ochii, si te va privi in suflet!

Ansamblul statuar nu e mare! Am senzatia ce e la dimensiuni mai mici decat statura omului de azi. Poate ma insel, poate e o iluzie optica. Sau poate ca noi cei mai batrani cu 500 decat contemporanii lui Michelangelo, suntem mai mari, mai inalti…

Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc! Capii bisericii Catolice spun ca Michelangelo a sculptat-o pe Madona (Fecioara Maria) tinandu-l in brate pe Iisus, fiul ei mort. Uitati-va, va rog!, la fata Madonei! Uitati-va cu atentie! Pe langa faptul ca (avand in vedere ca Iisus avea 33 de ani cand a murit!) femeia asta nu pare mai in varsta de 30 de ani, pe fata ei nu se citeste disperarea mamei care si-a pierdut copilul! Nu e nici revolta muta! Nici jale cu gals de blesteme!…  Nimic din suflet sfasiat de mama de copil ucis! ! Femeia asta… pare ca a atipit…

Femeia asta tanara… pare ca a atipit, cu resemnare, tinand in brate un (mort) iubit…

Oare ce a vrut Michelangelo, cu adevarat, sa spuna, cu a lui „Pieta”?  Ce mister zace in spatele ochilor de piatra ai Madonei? Incotro se indreapta ochii ei inchisi? De ce nu-si ridica ochii obositi, ca sa ne dea si noua niste raspunsuri?…

Daca ajungi la Roma, mergi la San Pietro! Nu pentru Papa, nu pentru minunile din Basilaica! Mergi si vezi Pieta! Cum intri, pe dreapta. Aseaza-te in fata ei, admira ansamblul, apoi focalizeaza-ti privirea pe fata Madonei. Daca te uiti suficient de atent, ai sa vezi cum, dintr-un colt de gura, Madona iti zambeste, invitandu-te sa-i dezlegi enigma.

In timpul asta, Michelangelo rade in hohote, din coltul lui de cer: „Nici dupa 500 de ani nu s-au prins!”

Va multumesc din suflet pentru urarile de bine, pentru „Paste fericit”, si pentru toate vorbele frumoase pe care le-am primit cu ocazia Sarbatorii Pascale. Multumesc, si vi le intorc cu drag!

Pentru ca n-au ce cauta la mine!

Desi ortodoxa (la 3 luni n-aveam putere de decizie!), va declar cu mana pe inima, asumandu-mi oprobriul public, ca nu cred!

Nu cred in nicio religie. Mai bine spus, in niciun zeu caruia i se inchina vreun adept al vreunei religii. Nu cred in Dumnezeu. Nu cred in Iisus. Nu cred in Zei. Nu cred in zodii. Nici in astre. Nu cred!

Dar ii respect pe cei ce cred! Si ma inclin cu respect in fata lor.

Nu va certati cu mine! Nu incercati sa ma convertiti! Va iubesc asa cum sunteti! Iubiti-ma asa cum sunt!

Cred doar in oameni, si in puterea binelui de care acesti oameni sunt capabili. Atat.

Paste Fericit tuturor (acelora care, cu adevarat, cred!)!

Florin Chilian condamnat la 1 an si 10 luni – cu suspendare!

Pentru ca a condus sub influenta alcoolului, si-a mototolit propria masina si a tras doua palme unei „papusi”, la vremea respectiva prietena sa. Papusa – Ana Maria Georgescu – e cea care  n-a catadixit sa caraie o vorba despre „maltratarile” la care a fost supusa in acea seara de catre Chilian, timp de 4 ani! „Din motive personale” – dupa cum declara.  A declarat acum, fix in procesul in care Chilian era judecat pentru motivele de mai sus…  Un accident fara victime, o masina usor sifonata, un pahar – oare? – la bord si doua palme unei pitzipoance = 1 an si zece luni inchisoare! (E drept, cu suspendare.)

Buuun. Asteptam cu interes verdictul in „Cazul Nistorescu”, accident soldat cu doua victime grav ranite care au avut nevoie de saptamani multe de spitalizare si de luni de tratament de recuperare! Astept! Astept sa-mi demonstreze Justitia ca ea e corecta, nepartinitoare, si sa-i dea Domnului Nistorescu o pedeapsa cel putin de doua ori mai aspra decat a lui Chilian. In opinia mea asa ar fi corect!

Dar n-am sa vad! „Corb la corb nu-si scoate ochii’, zice o vorba mare!

Si… nu stiu de ce nu-mi da pace un pitic de pe creier, care tot imi sopteste ca verdictul dat lui Chilian ieri, are o legatura cu procesul artistului cu Ministerul Culturii, castigat saptamana trecuta de Chilian!  Nu cumva cineva incearca sa-l puna cu botul pe labe, sa faca „ciocu'” mic – pe ala cu gura mare? Si plina de adevaruri incomode? Hmmm… Vom trai si vom vedea!

Later edit: „Judecătoria Sectorului 1 a condamnat-o, în iunie 2009, pe Anamaria Straus, femeia care a accidentat mortal o studentă pe o trecere de pietoni pe Şoseaua Kiseleff, la doi ani de închisoare cu suspendare şi la efectuarea anuala a unor cursuri de pregătire teoretică pentru cunoaşterea regulilor de circulaţie rutieră.”

Mda… A primit cu doua luni mai mult decat Chilian. Normal! A omorat un om! Nu a dat doua palme! Normal! Normalul tarii asteia!

Mi-e lehamite!

Dar… Viata nu e o curva! Lasa!

La Multi Ani, voua, tuturor Florilor!

La Multi Ani, Florin! La Multi Ani, mai, Autistule! Si nu-l mai injura pe barbate-mio! Nu musca mana care te hraneste! 🙂 Si care te infrumuseteaza! 🙂

Sa ne traiesti, Florin Chilian! Si sa ne inviti la lansare!

Partea luminoasa a reusit sa ma invete sa dau link! Multumim frumos si pupam obrajorii!

Prima leapsa pe care o primesc! (Multumesc, Luminoaso! 😉 – partealuminoasa.wordpress.com)

Si, intr-o ordine aleatoare, niste „prime„.

Prima amintire: Mormor. Ursul meu galben, de plus.

Prima iesire la carciuma: La trei ani, cu tata. Eu cu suc si pietricelele de pe aleea gradinii de vara, tata cu o bere si trei prieteni. Aveam un batic alb cu buline rosii.

Prima dezamagire: Mos Craciun avea mainile bunicii!

Prima zi de scoala: „Mama! Trebuie sa ma duc si maine???”

Primul sarut: Domnule George Jora, ce-ti mai fac copiii? Au terminat facultatea?

Prima formatie care mi-a placut la nebunie: ABBA. (bine… de fapt duetul Hrusca&Seicaru… dar nu era formatie, deci nu se pune!)

Primul CD cumparat: Se numea disc, era din vinil si se asculta la pikup. „Un copac cu flori”.

Primul cuvânt pe care mi l-a adresat prietena cea mai bună: Au fost patru: „Asta e papusa mea!” (Simona! Cum e vremea in Arad?)

Prima restanta: Martie 1993, cand n-am avut bani sa platesc intretinerea.

Prima zi de muncă: La 12 ani, cand am vandut in piata trandafiri din gradina, ca sa am bani de cinematograf. Rula Superman cu Cristofor Reeve.

Prima dată în disco / club: Vezi „Prima iesire la carciuma„.

Prima oară când am postat pe blog: Prin 1982, cand mi-am facut primul Jurnal „intim”. Nu era „blog”. Era Caiet Studentesc.

Prima zi de facultate: Chisinau, camin studentesc, wc-uri fara usi. (Nu ca disparusera! Asa erau din constructie. Pe principiul comunist „noi n-avem nimic de ascuns!”)

Primul copil: Cu pletele pana la cur, de la inaltimea lui de 1.90, imi priveste peste umar si face misto de ma-sa – bloger-ita. (Ce bine ca n-am facut doi! Sau mai bine faceam doi… poate al doilea era mai intelegator cu mine!)

Si-ar mai fi multe „prime”…

Si ar mai fi putut fi si o premiera: trimiterea de Leapsa, de la Functionara – la writeman.wordpress.com, la aristocle.wordpress.com, si la alti cativa… Asta daca as sti si cum sa dau link catre respectivii, si cum sa ia si ei la cunostinta de faptul ca au fost „lepsuiti”!

Astept ajutorul vostru in acest sens. Si promit ca o sa inteleg „din prima„!

Semnez: A dumneavoastra Functionara nepriceputa.

PS: Dau leapsa mai departe si celor care ma citesc. Aia 2-3.  (Mama! Lasa Netul! Vreau sarmale!)

Un calator ajunge la hanul „Gheorghe si Balaurul„. Bate la usa, aceasta se intredeschide si o femeie intreaba:

– Ce vrei??!!

– As dori sa innoptez la han si daca ati avea si o farfurie cu mancare…

– N-avem! Si i se tranteste usa in nas.

Omul bate din nou la usa, si cand se intredeschide, aceeasi femeie

intreaba:

– Si-acum ce mai vrei?

– N-as putea sa vorbesc si cu Gheorghe…?

Am citi azi in Evenimentul Zilei, un articol intitulat „60 pe loc la scoala de manelisti„. Daca acest titlu ar fi aparut pe prima pagina intr-un ziar colorat, as fi considerat ca iar isi fac unii, de-alde Guta, Salam sau Minune publicitate. Din nefericire,nu-i asa! Articolul este amplu, contine interviuri cu Dan Bursuc – profesorul de manele si intemeietorul scolii -, cu elevi ai acestei (c)academii, fotografii din studioul de inregistrare, marturii ale fostilor cursanti, acum oameni de „succesuri”, precum „Sorinel copilul da haur”.

Auditiile pentru selectie se dau prin intermediul telefonului. „Tu ai stofa de centaur/ Esti <<Sorin, copilu’ de aur>>„behaie un „haspirant ” in receptor, iar domn’ profesor Bursuc stramba din nas, nemultumit: „Nu-mi plac cuvintele de genul asta, e pretentios!” Cursurile nu costa nimic, precizeaza distinsul „profesor”. „E ca la fotbal, raman cantaretii mei. Ii iau la mine si am grija de ei. Veniturile – juma’ – juma’! E o investitie care nu poti sa stii ce beneficii vor fi pe viitor. Nu stii daca se tine de treaba.”

In subtitlul articolului, Evenimentul Zilei precizeaza ca in 2009, la scoala de manele a lui Dan Bursuc s-au inghesuit 300 de aspiranti (60/loc) in timp ce la scolile de Canto au fost doar 1,5 pe loc.

Acum stau si eu si ma intreb, ca proasta… avand in vedere rapiditatea cu care se extinde fenomenul… plaga asta! Cat va mai dura pana cand Sorin copchilu’, Gutza maimutza, Salam si alte mezeluri, vor pune-o de-un concert la Opera Romana sau la Atheneu? Cred ca putin! Acus-acus! Avand in vedere ca la Canto nu se duce mai nimeni, dar la Academia de manele  e inghesuiala, parca vad, ca prin cosmar, afise colorate invitand oamenii la „Hopera Romana” sau la „Hateneu”,  mancati-as!

„Sa vezi ce n-a vazut Parisu’: Salam, Peste si Minune, cei trei thanori da thanori, si trupa lor da balethiste, hale mai ale Dracu’ dansatoare dan buric!

Si va haideti, ma!, la Hateneu, ca nu da dageaba dadurati voi un leu, ca sa sa renoveze hardugia! Haida la Hopera s-o vezi pa piranda cum isi ridica fustele si-si zgaltaie „balcoanele”, ba, cultilor! Ca la Canto nu sa mai duce nimenea, ca dan canto nu sa castiga euroi, ba, saracilor! …ma-s pa cultura voastra da telectuali!”

Viitorul suna…la usa. Ma duc sa o pun de o sedinta de… spiritism. Sa ma intalnesc cu fantoma Haricleei Darclee, si sa-i spun ca n-are rost sa se zvarcoleasca atata in mormant! Sa stea linistita! Pentru Romania nu mai are rost sa te zbati! Romania e deja o o cauza pierduta.

Batchalo!

* Paragrafele bolduite sunt preluate din articolul „60 pe loc la scoala de manelisti”, Evenimentul zilei, 20 martie 2010.

In toate ziarele de azi se vorbea, mai pe larg sau mai pe scurt, despre „teroristul” schizofrenic ce a reusit, dand doua telefoane, sa creeze panica la aeroportul din Timisoara, si sa reintoarca la sol doua avioane, la scurt timp dupa ce acestea decolasera. Personajul avertiza ca in aceste doua avioane, sunt teroristi care au asupra lor „bombe”.

Reactia conducerii aeroportului Timisoara mi s-a parut absolut fireasca si absolut justificata, atunci cand au luat decizia de a nu ignora acest avertisment, de a nu o lalai, pierzand timpul cu „cercetarea veridicitatii sursei si a celor afirmate de catre aceasta”. Era o situatie de criza si se impuneau masuri de urgenta pe care, din punctul meu de vedere, autoritatile aeroportuare  le-au gestionat in mod corect. Avioanele s-au intors la sol, pasagerii au fost „puricati” la sange. Nu s-a descoperit nimic. E bine!

Ceea ce nu inteleg este reactia asta, tipic romaneasca, pe care ziarele (pentru ca TV nu mai consum de mult!)  au gasit de cuviinta s-o imbratiseze! Ceva de genul: „un nebun arunca o piatra-n lac si 100 de destepti se ineaca, incercand s-o scoata”!

Ziarele colorate au facut din acest incident un circ pentru consumatori si o paine pentru ei. Nimic nou in comportamentul acestor ziare, ai caror „ziaristi” nu numai ca nu stiu ce inseamna deontologie, dar nici macar pe silabe nu stiu sa pronunte cuvantul…

Dar am avut neplacuta surpriza de a citi, in publicatii pe care eu le credeam „serioase”, tampeni de genul: „Directorul X al aeroportului Timisoara, numit de numai 3 luni (pe criterii politice – el fiind fostul consilier, membru PDL, al lui nenea Y!) intoarce la sol doua avioane, la simpul telefon al schizofrenului Y, perturband astfel traficul aerian timp de 12 ore!”

Cu alte cuvinte, incapabilul X a facut un abuz de putere (ne-avand la el globul de cristal sau macar pe Mama Omida!) rechemand avioanele, fara sa astepte… Fara sa astepte ce? Ore intregi pana cand se descoperea sursa apelului? Omul de la capatul firului?  Care, da!, din fericire, de data asta s-a dovedit a fi un schizofrenic? (Care se recomanda, frecvent, Dan Bitman, conform spuselor surorilor lui.)

Bai! Bai ziaristii lui peste! Daca voi ati fi fost intr-unul din acele avioane, si comandantul de zbor va comunica (chicotind!) ca cineva a sunat la aeroportul de pe care tocmai ati decolat, spunand ca e o bomba sub fundul vostru, ce faceati prima data? Va gandeati la culoarea politica a directorului aeroportului? La sanatatea mentala a celui ce a sunat? La credibilitatea celor afirmate? Nu! Nu va gandeati la nimic din toate astea! Nici macar la rahatul care, intre timp, v-a umplut pantalonii! V-ati fi gandit numai cum sa ajungeti cat mai curand la sol, cu tot cu pantalonii plini de rahat, dar in viata! In siguranta!

Asta a si facut directorul acelui aeroport! A adus pasagerii la sol in viata, in siguranta! Chiar daca amenintarea cu bomba a fost o alarma falsa. Dar putea fi adevarata!

Si, daca era avertizarea era adevarata, acum puteam avea in ziare un EROU: Directorul Aeroportului Timisoara, prin decizia lui de a intoarce la sol doua avioane, in urma unui avertisment de atentat cu bomba, a salvat 300 de vieti!

Dat fiind faptul ca acele nefericite apeluri proveneau de la un bolnav psihic, se bagatelizeaza, ba, chiar mai mult, se aduce la stadiu de hilar, de caterinca cu conotatii politice, decizia perfect corecta, umana si legitima a unui om care, din punctul meu de vedere, si-a facut datoria! Aceea de a proteja viata pasagerilor, cu orice pret! (Chiar cu pretul de a deveni ridicol in ochii prostilor!)

Tot ieri, seara, la o gura de Mertou din Gara de Nord, doi vajnici „agenti de securitate” gasisera un troler uitat. Sau abandonat. Cu statiile de emisie-receptie in mana, raportau catre „baza” gasirea unui colet „suspect”. In timp ce asteptau raspunsul „bazei”, trageau in valiza suturi bine tintite, cu bocancii lor de piele, razand cu gura pana la urechi si facand misto:  „Ce crezi ca e in asta? Lenjerie de dama, tigari, sau iarba?”

Sa ne fereasca Soarta de tragedii! Ca noi… nu suntem in stare sa ne ferim. Dar stim sa facem un „misto” grozav!

„Misto” de noi, pana a urma! Popor ALES ce suntem!

Alesbules.

*ales bules  (tig):  „s-a ales praful!” Sursa: dexonline.ro

Fac naveta cu trenul (acelasi tren in fiece dimineata) de vreo doi ani. Cu mine, inca vreo doua sute de ploiesteni. Aceiasi (in fiece dimineata). Ne recunoastem dupa figura (dupa vorba, dupa port!) Am ajuns sa ne salutam, daca s-a intamplat ca, de doua, trei, cinci ori, sa facem schimb de rasuflari in acelasi compartiment in care ori tremuram la unison, ori ne coacem ca ouale intr-un incubator cu termostatul defect. Ne stim dupa masinile insirate dimineata in parcarea Garii de Vest, dupa preferintele muzicale (casti, casti! Dar cand MP3 Player-ul e dat la maximum…) dupa filmele ori serialele pe care le vizioneaza unii, cu laptopul pe genunchi… Dupa preferinta de culcusire in fotoliul din compartiment,  prelungire a patului prea degraba parasit… (Eu fac parte din ultima categorie!).

„Stiindu-ne” de atata vreme, s-au format grupulete, „bisericute”, functie de afinitati. Recte, dorm foarte bine in compartiment cu „omul cu filmele” si cu pustiul cu folk-ul in urechi, cu doamna ziarista care corecteaza intr-una texte, cu domnul arhitect care proiecteaza cladiri pe laptopul zgaltait de hurducaiala trenului (presupun ca face studii de rezistenta a cladirilor in caz de seism!).Ei bine, de obicei, proximitatea acestor oameni o caut, si, de cele mai multe ori imi iese!

Uneori nu! Uneori, din cauza de alergat dupa tren, ori din cauza de aglomeratie, am avut nefericita „sansa” de a calatori cu, asa cum le zic eu, „cuibul de gaste”. In doi ani de naveta, mi s-a intamplat de vreo zece ori sa am „bafta” de a calatori in cotetul gastelor.

Stiti de minunatul si nemuritorul „Tanar si nelinistit” ? Unde poti viziona un episod la 6 luni, si actiunea a ramas tot pe-acolo? Asa si cu „gastele”! Acum un an jumate, prima data cand am intrat in cotet, dezbateau aprins despre cezariene, bolile sugarilor, exeme, pediatri, lactatie si intarcare. Trei luni mai tarziu dezbateau intens despre colici, dinti de lapte, pediatri si despre (iertati-ma!!!) cum sa-l faci pe nefericitul tata sa inteleaga ca n-ai timp de sex, ca sexul e neimportant atunci cand esti mama!!!

Vreo 5 luni am reusit sa ma feresc. Dar… fatalitate! Din nou… Acum subiectul era bona sau mamaia (bahlita si tampa si batrana! Care nu crescuse niciodata un copil! In afara de cei 4 frati ai „fericitului” tata!)… samd.

Da… Azi, iar, (la Telejurnal am vazut cascaval!) am calatorit cu distinsele inaripate. Am aflat, cu lux de amanunte (ce noroc pe mine!), cum e mai eficient sa-ti organizezi congelatorul! Cum fiecare balarie trebuie introdusa-ntr-o punga pe care scrii continutul, data congelarii si tremenul de garantie, mai! Pricepi?

Mai draga! Mai dragelor! Mai… gastelor! Ca si mine, sunteti plecate de acasa 12 ore pe zi. Mai aveti si copii mici, spre deosebire de mine! Voi cand mai dormiti? Cand mai traiti? Cand mai cresteti copiii? Cand mai aveti timp sa-i… luati in brate pe respectivii care au depus si ei un mic efort pentru ca voi sa deveniti mame si gospodine??? Cand? Cand voi va irositi energia, gagaind in tren, dimineata, vesnic aceleasi banalitati?!

Maine, promit! Ma trezesc mai devreme! Ca sa apuc sa ma urc in tren, in compartiment cu „omul cu filmele”, cu „ziarista”, cu „arhitectul” , cu pustiul „folck-ist”.

Clar! „Cotetul de gaste” nu-i de mine!

PS: Mi se  sopteste „in casCA” CA astea sunt, in general, subiectele pe care le dezbat femeile! Hmmm… Da? Eu, cand ma intalnesc cu prietenele mele, dezbatem despre filme, despre carti, despre cum au incercat sa ne fraiereasca mecanicii auto cand am mers cu masinile-n Service, despre „cat de bine arata junele acela, pacat ca suntem prea maritate si nu mai suntem prea tinere”… Despre de-astea. Ca de gospodareala si maternitate… avem parte din plin pe-acasa!

Sau om fi noi, astea, cateva… „De trei ori – mai putin – femei”! Si nu ne dam seama…