Asa cum si eu am fost descoperita pe internet de Omul care scrie, si care mi-a devenit nash :D, asa l-am descoperit si eu pe Darthsabin, pe care l-am sfatuit sa-si faca blog. Si-a facut! 🙂 Ii urez finului meu bun venit, spor la blogarit, si-l trec si-n blogroll, asa, ca sa-l motivez sa scrie 😉 .
Uite, domnule! ca e si Grepolis bun la ceva! Descoperi oameni interesanti!
O intrebare banala. De cate ori v-a fost adresata?
Atunci cand cineva te intreaba „cat e ceasul”, automat te gandesti ca persoana respectiva doreste sa stie ce ora este. Probabil se grabeste sa ajunga undeva, la o intalnire, la job, la tren… Si-atunci, in mod firesc, ridici mana stanga si, daca nu e vara, intinzi putin bratul, indoind cotul, atat cat ceasul sa iasa la iveala de sub maneca hainei. Daca e vara, e si mai simplu: accesoriul ala cu limbi si tic-tac e usor de consultat. Arunci un ochi, comunici ora si pleci mai departe…
Evenimentul Zilei insa, i-a intrebat pe onorabilii nostri politicieni: CAT E CEASUL? Desi ora era aproximativ aceeasi, raspunsurile au fost diferite:
Teodor Melescanu: – 10.000 euro – ROLEX (la mana). Acasa un VACHERON CONSTANTINE si un OMEGA CONSTELLATION (care, cica! valoreaza cam 3.000 euro fiecare)
Raluca Turcan: – 17.000 euro – RADO
Madalin Voicu: – 8.000 euro – PIAGET (la mana). Acasa un VACHERON CONSTANTINE de 20.000 de euro.
Viorel Hrebenciuc: – 6.000 euro – VACHERON CONSTANTINE
Teodor Atanasiu: – 50.000 de euro – ROGER DUBUIS
Sebastian Vladescu: – 65.000 euro – BREGUET SKELETON OPENWORKED TOURBILLON
Si… Culmea! Toate, (dar toate!) ceasurile acestea au fost primite cadou! De la rude, de la prieteni…
😀 V-a stat ceasul cand ati auzit „cat e ceasul” politicienilor romani?
Mie nu! Pentru ca port un stift de ceas, primit cadou de la Trista Boil, firma la care am lucrat acum cativa ani. Ceas care nici nu intarzie, nici nu o ia inainte; a facut baie cu mine si-n Dunare, si-n Marea Neagra, si-n Egee, si-n Mediterana. Scorojit si coclit, isi face in continuare meseria lui de ceas: aceea de a-mi arata cat e ora. Nu cat e averea!
Aveam acum cateva zile, la articolul meu intitulat Chilian. Autistul, un comentator care imi atragea atentia ca „marele artist”, „mare om, mare caracter”, a dat-o cu capul de bordura pe „Ochii tai” Ana Maria Georgescu.
Ii raspundeam atunci ca adevarul se va afla mai devreme, sau mai tarziu.
Se pare ca a fost mai devreme…
Si nu asa, miorlaind pe la marunti Maruti! Ci iata! Cu acte! Cu marturii oficiale!
Iata ce scrie Libertatea!
Poate pune cineva la indoiala marturia, data in fata organenor de cercetare, a asistentului de pe salvare?
Sau si pe asta l-a batut Chilian? 😀
Azi cineva a ajuns pe blogul meu, dand cautare pe Google dupa: „functionara goala”. 😀
Prietene, imi pare rau ca te-am dezamagit! Dar, na! Am si eu o varsta, nu-mi mai permit… 😀
Incearca matale pe HI5, gasesti acolo! (Ma rog… goale. Ca functionare… ma indoiesc!)
Hihihi! Uite cum calc eu in picioare, in seara asta, criza!
Tzopaind prin casa, in ritm de Taxi.
Si ma uit ca un pinguin la valiza de pe sifonier, pe care nu stiu daca o voi folosi anul asta! 🙂
(Da, mai! Da! Am scris corect! Bute! Nu Bote! Bute, pugilistul! Nu Bote, chilotistul.)
Multumesc, baiatule!, ca mi-ai mai dat ocazia sa ma simt mandra ca sunt romanca! Ocazie pe care o am din ce in ce mai rar…
Iti multumesc pentru maiestria ta, pentru modestia ta, pentru tenacitatea ta. Multumesc, deasemeni, parintilor tai pentru cum au stiut sa te creasca si sa te educe.
Tot respectul pentru Clubul Interbox, care te sustine si te promoveaza, asa cum a facut si cu Mosu, concitadinul meu.
Iti multumesc pentru aceasta victorie in fata lui Miranda, si in acelasi timp… imi cer scuze!
Ca simplu roman, imi cer scuze pentru ca, dupa o zi – doua – maxim 6!, in care ziarele te vor adula, te vor ridica in slavi, vor publica interviuri cu tine, sau despre tine, te vor uita apoi… Te vor rataci prin foldere, in computere de redactii sportive, pana la o noua victorie.
Pentru ca… nu-i asa?, tu esti doar un simplu boxer, care, uneori, mai castiga cate un meci. Nu esti un fotbalist de succes, nu faci chiolhanuri de pomina in cluburi de fitze, nu o bati pe Andreea Tonciu, nu te culci cu Blonda lui Bote… Tu vinzi rar… cam o data pe an, cand faci cinste Romaniei, castigand, cu sudoare si durere, un nou titlu! In rest… pe cine intereseaza lunile de antrenamente, miile de ore pe care le petreci in sala, in fata sacului de box sau a partenerilor de antrenament? Nu esti in Bamboo, nu existi! Prietena ta nu e top-modea siliconata? Nu existi! N-ai masina de fitze si tupeu de golan? Ne pare rau! Nu esti un produs comercial, nu esti un „bun” sportiv! Nu vinzi!
Te vor redescoperi intr-un folder uitat, te vor scutura de praf si te vor pune din nou in paginile lor, abia la urmatorul tau succes! (Sau – doamne fereste! – esec! Si ce va fi la gura lor atunci…!)
De aceea tin sa-ti multumesc personal pentru succesul tau de azi! Stiu ca nu vei citi niciodata ceea ce scriu eu aici, dar poate vor citi altii, si poate vor scrie si altii ca mine. Poate vom reusi sa schimbam ceva din mentalitatea actuala a romanilor vizavi de sportul romanesc si de adevaratele valori ale acestuia.
Poate…
Vad ca, de cateva zile, veniti pe blogul meu tot mai multi! (Multumesc frumos!)
Si, daca tot veniti in casa mea, am si eu o rugaminte…
Io-s „tanara” in blogareala! Si curioasaaaa! De unde veniti? Cine (cu gandul bun) v-a adus la mine? Cine sunteti? Hai, curaj! Eu… ma stiti, de-acum!… Sunt doar o Functionara bucuroasa de oaspeti! Va tratez cu dulceata (sau cu bere – dupa preferinte!), si promit ca n-o sa vars cheseaua sau sticla in condurii dumneavoastra, musafirii mei!
Vreau doar sa stiu, asa… in linii mari, cine sunteti, cum ati ajuns la mine, daca v-ati simtit bine aici, daca veti mai reveni in casa mea modesta…
Astept comentariile dumneavoastra.
Multumesc!
A dumneavoastra, Functionara.
Luni seara, la Fratelli Espresso Bar, am fost martora la prima auditie a albumului Autistul – Nu-l mai goniti pe Brancusi.
Intr-o atmosfera intima, departe de ragaielile fetide ale presei de scandal, Florin Chilian ne-a aruncat o manusa! Cand luminile s-au stins, nemaiputand sa ne vedem intre noi, nemaiputand sa ne admiram unul-altuia mastile vopsite si mincinoase, ne-am trezit in constiinta goala, fata in fata cu Muzica! Cu ochii larg inchisi, am fost martorii (de-acum nevazuti!) unui fenomen muzical cu totul si cu totul diferit de „zarzavaturile” pe care ne-am obisnuit sa le inghitim pe nemestecate!
Minunata manusa ne-a aruncat Chilian! Prostii n-o vor putea ridica!
Numai cei ce vor reusi sa coboare adanc in constiinta lor si, cu un efort de vointa, sa se elibereze de toata mizeria, ura, egoismul, minciuna si tradarea care, ca un balast, le-a ingreunat sufletele, numai aceia vor reusi sa inteleaga si sa traiasca, si sa se bucure de muzica asta minunata, pe care el, Chilian, din suflet, ne-a daruit-o!
Nu-l mai goniti pe Brancusi!
Ascultati-l pe Chilian! Autistul.
(Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare!)
Si se facu ca, odata, printr-o ciudata – si amuzanta! – intamplare, sa devin angajata unei „multinationale”.
Multinationala in cauza ingloba mai precis trei natiuni, vecine si prietene. Filiala romaneasca a institutiei cu pricina era compusa din aproximativ 15 angajati. Spun „aproximativ” , pentru ca, de la luna la luna, numarul angajatilor ba crestea, ba scadea, functie de rezistenta la stres a angajatilor, sau de toanele Directorului.
Aici trebuie sa fac o precizare: Patronul, recte Tata lu’ Trista, era bine-mersi in tara vecina si prietena, si numise ca reprezentant al sau pentru Romania, un Director General. Sa-i zicem… Pavlov!
Pe vremea tanara cand fusese numit Director, Pavlov era un catelandru umil si balos, degraba gudurator la picioarele Patronului, si prietenos si jucaus cu angajatii romani. Odata increderea Partonului capatata, catelandrul si-a azvarlit cat colo botnitza si a inceput sa-si arate coltii. Fostii colegi de ghidusii, angajatii romani, au devenit sclavi pe plantatia Trista. Dar nu neaparat in folosul Firmei si Patronului cat (mai ales) in favoarea – de acum – Cerberului Pavlov.
Am intrat destul de tarziu in respectivul padoc, si din prima zi mi-am capatat „simpatia” lui Pavlov, pentru ca, in nemernicia mea, l-am tratat ca pe un egal, nu ca pe Zeul Zeilor!
Nici acum nu-mi pot explica de ce oameni inteligenti, cu o pregatire profesionala inalta, extrem de capabili in domeniul lor de activitate, tremurau ca niste soareci la vederea lui Pavlov! Un mascarici cu pretentii de domnitor! Ii injura pe oamenii astia, cum nici Bulibasa nu-si permite sa-si injure vasalii! Din cretini si handicapati nu-i scotea! Urla cu spume la gura prin mica firma, improscand invective, varsand venin, aruncand (nu e figura de stil!) cu dosare, pixuri si agende in capul angajatilor!
Iar femeile! Oh! Femeile! Erau tinta lui preferata! Misogin pana-n varful copitelor, bietele (oi) subalterne inghiteau, fara sa cracneasca, zeci de umilinte! Contabila sefa, o parvenita priceputa, tinea dubla evidenta contabila, fapt ce-i inlesnea Pavlovului acces la casa de bani, noaptea, cand ramanea fara bani de „pacanele”. Bani care erau facuti disparuti din registrele contabile, in cel mai scurt timp cu putinta. Asta n-o scutea pe „sclava” de dejectiile verbale ale „Directorului”!
Secretara! Alt „personaj”! Venea la slujba mai mult dezbracata decat imbracata. (De! Fata avea un scop clar!) Pe langa indatoririle ei de secretara – PARDON! de Asistent Manager! – trebuia sa-l serveasca pe Pavlov cu: cafea cu lapte la temperatura camerei, banana taiata felii si unsa cu miere, apa de la dozator in pahar de sticla, cu un cub de gheata, si, ori de cate ori era solicitata, sa vina in biroul Pavlovian sa deschida – respectiv – inchida ferestrele, deoarece curul majestatii sale Pavlov nu se putea ridica din fotoliul prezidential. (Diverse surse zvonistice carcoteau ca nu numai la deschiderea ferestrelor se rezuma prestatia secretarei… dar, neavand dovezi concrete, prefer sa ignor astfel de rautacisme.)
Imi trec prin memorie o gramada de amintiri din anul ala in care am fost angajata la Trista… Dar imi amintesc cu „mare placere” de momentul in care Pavlov a implinit 32 de ani! Discursul lui a fost Genial! In mijlocul angajatilor, cu un pahar de sampanie in mana, in stilul lui bombastic a decretat: „Peste un an voi fi cel putin la fel de celebru ca Alexandru Macedon!”
„Da! – a soptit o colega! Sper ca vei fi si mort, ca si el!”
Cum spuneam, omul asta „m-a simpatizat” grozav. In atelajul pe care-l conducea, eu eram ultima gaina, o umila facturista… Singura persoana in fata careia n-a reusit sa-si verse mizeriile, pentru ca imi intalnea privirea si-mi ghicea rasul din spatele ochilor. Suprema jignire cu care m-a blagoslovit a fost: „Esti o gaina!” Am iesit razand din biroul lui, asumandu-mi complimentul! :))
Mi-a desfiintat postul. Doua luni mai tarziu, Patronul s-a prins de „gainariile” lui Pavlov si l-a dat afara din Cotet.
Si se facu, ca, lucrand la banca, mi se infatiseaza in fata ochilor un Pavlov umil. Sa schimbe 100 de EUR.
„Buna, Vladi Pavlov! E o bucurie sa te pot ajuta! Oricand! Un credit? Un card de credit? Ceva?”
Nu inteleg de ce a rosit si a plecat rapid, departe fiind, inainte sa se inchida, in urma lui, usa bancii!
Oare i-am gresit cu ceva?
Functionara's Blog 