Dintr-un interviu cu Andrei Şerban, Adevărul, Nr. din 1 noiembrie 2011
„Adevărul”: Dumneavoastră aţi lucrat în ultima vreme foarte mult cu actorii tineri. Care e problema teatrului actual?
Andrei Şerban: Problema e că sunt atât de multe spectacole absolut fără niciun fel de valoare, pentru că actorii nu-şi înţeleg rolul, nu ştiu ce joacă. Ca să-l înţelegi pe Hamlet îţi trebuie o viaţă întreagă, iar efortul de a te deschide uman, intelectual sau sufleteşte este uriaş şi trebuie să te facă pe tine, ca individ, să te dezvolţi. Dar, din păcate, se întâmplă invers… Aducem rolul la cât de mici suntem noi. Ceea ce scria Zeami, maestrul teatrului japonez, în urmă cu sute de ani, este uluitor de modern şi de actual. Că important este să înţelegi rolul, care se află deasupra ta, şi să devii conştient, să ai un control absolut asupra posibilităţilor tale. Spuneam undeva că în România, în acest moment, nivelul de Alzheimer în cultură este în creştere şi cred că e un mare adevăr, pentru că e greu să-i faci pe actorii tineri, şi nu numai, să fie atenţi şi să se concentreze la ceea ce li se întâmplă. Iar Alzheimerul este o boală greu de vindecat…
***
L-aM văzut, la Sibiu, pe Ciprian Scurtea (alături Ofeliei Popii, Adrian Matioc, Mariana Presecan, regizor Radu Alexandru Nica) în rolul lui Hamlet …
În mod evident a fost mai mult decât în rol şi, fireşte, nu i-a fost strict necesară o viaţă să-l înţeleagă pe nefericitul prinţ danez (care, la rândul lui – dacă tot e să intru în înţelegera a ceea ce e deasupra- a avut de înfruntat violente şi mult neînţelese crize identitare). Cumplita osteneală de pe chipul actorilor, în majoritate tineri, la sfârşitul reprezentaţiei, pe când îşi culegeau în coşul sufletelor aplauzele cuvenite, nu lasă loc la o apreciere generalizantă şi imundă de genul “problema e că sunt atât de multe spectacole absolut fără niciun fel de valoare, pentru că actorii nu-şi înţeleg rolul, nu ştiu ce joacă” …
În nebunia de multe ori voită a vremurilor pe care le străbatem se simte o nenorocită şi mofturoasă silnicie de a clasifica; prin mai 2010 tot cei de la Adevărul publicau Cele mai mari roluri Hamlet din România, un fel de cel mai cel dintre Aristide Demetriade, Mihail Pascaly, Grigore Manolescu, Constantin Nottara, Ion Manolescu, Alexandru Dan Demetrescu, Tony Bulandra, George Vraca, Constantin Nottara, George Vraca, George Calboreanu, Gheorghe Cozorici, Ştefan Iordache, Ion Caramitru, Adrian Pintea, Marcel Iureş …
Cum să-i compari ? Cum să apreciezi care dintre aceştia a înţeles (cel) mai bine neînţelesul?
Şi-mi amintesc de două versuri, care-mi sunt dragi, scrise de Zaharia Stancu:
Unii-mi spun cu cât eşti mai orb
Cu-atât lumea o vezi mai bine.
Foarte adevarate versurile lui Zaharia Stancu! 🙂
Cuvântul cheie din postare este „tineri”! Nu putem avea pretenția unei interpretări de excepție, plină de sentiment și caracter în ton cu personajul, de la cei tineri, în aceeași manieră a celor îmbrăcați în experiență! Cu prezența Alzheimer-ului cultural (plastică exprimare) sunt de acord, dar tind să fiu notă discrepantă și să le acord credit celor tineri; prin simplul fapt că sunt prezenți în această lume, indică un suflet dedicat, boem și deasupra nivelului general cultural.
Iar să faci comparație între interpretări, în afara unui cadru profesional sau competițional, mi se pare o cruzime, scoaterea talentului la mezat! Mesajul actului interpretat, oricât de sugestiv ar fi, tot fără ecou rămâne, în lipsa unei anumite sensibilități din partea receptorului!
Acta est fabula!
Pe mai mulţi dintre cei citaţi am avut onoarea să îi urmăresc pe diverse scene (acu’… trebuie să-mi fac şi autocritica: nu m-am mai dus cam de multicel la un spectacol…). Pur şi simplu nu poţi face o comparaţie, chiar dacă este vorba de aceeaşi piesă şi acelaşi regizor, indiferent de steaua din rolul principal. Sau ce-mi place mie, altul ar putea să huiduie…
Pingback: Andre Rieu… « lunapatrata