Icoana Botezul Domnului

Detalii icoana

Icoana face parte din Catapeteasma Paraclisului Catedralei Mantuirii Neamului, Bucuresti

Fiecare dintre icoanele ce alcătuiesc coroana unui iconostas este în sine o teofanie care dezvăluie în mod diferit acelaşi conţinut al Revelaţiei şi reflectă – atât cât îi este rânduit – un moment din evenimentele de la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4). Fie că ne priveşte cu „ochiul compus” al iconostasului, fie că este zugrăvită pe zid, icoana se situează mereu pe un hotar, pe o limită care însă nu limitează, ci uneşte două lumi, deschizându-le una către cealaltă.

Icoana „Arătării Domnului la Iordan” sau „Teofania” descrie tocmai această „deschidere a cerurilor” în dublu sens, ilustrând prima manifestare publică a lui Hristos ca revelaţie supremă a lui Dumnezeu. Născut din Sfânta Fecioară Măria într-o umilă peşteră, după discreta Sa intrare în lume, acum este mărturisit şi arătat tuturor ca Fiu al lui Dumnezeu. Trebuie făcută o delimitare între mesajul iconic al scenei Botezului, care comprimă vizual şi cronologic o imagistică cu sensuri suprapuse, şi semnificaţia Teofaniei ca act şi eveniment în sine, cu toate consecinţele lui în iconomia mântuirii.

„Iordanul este principiul Evangheliei”, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului, cuvântul „principiu” având sensul de „început” sau de ceea ce este esenţial, înţelegând prin aceasta că cele întâmplate la Iordan au făcut posibilă Evanghelia[1]. Intrarea lui Hristos în istorie, neobservată de contemporani, avusese deja loc, evenimentul de la Iordan descoperind o realitate până atunci ascunsă, aceea că Cel necuprins şi omniprezent Se poate arăta şi sălăşlui deplin într-un loc şi într-o persoană. Primind Botezul, Hristos face posibilă arătarea Sfintei Treimi, Care mărturiseşte prin glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3, 13-17), în greceşte, care „are tot harul meu”[2], recunoscând în Fiul prin dragostea reciproc împărtăşită „un alt El însuşi”[3].

„Expresia «Fiul Meu cel iubit», ό άγαπητóς υίός este folosită în tradiţia sinoptică doar în afirmaţiile lui Iisus, la începutul activităţii Sale publice, şi apoi în începutul Patimilor Sale (Mc. 1, 1; 9, 7). Astfel apare în pilda lucrătorilor viei (Mc. 12, 5 ş. u.), precum şi în textul de la Mt. 12,18 (care-l citează pe profetul Isaia 42, 1, aşezând o egalitate între termenii „slugă – ο παις şi fiu – υίός)”[4]. S-a sugerat[5]că la baza acestei expresii stau câteva combinaţii de texte din Vechiul Testament: 1) Psalmul 2; 2) Isaia 42; 3) Exod 4, 22-23; 4) combinaţia dintre Psalmul 2, Isaia 42 şi Facerea 22; şi 5) combinaţia dintre Psalmul 2, Isaia 42, 41 şi 44. „Textul de la Isaia 42, 1 este folosit pentru a-L identifica pe Iisus, Cel ce S-a botezat, cu Robul Domnului. Pentru a descoperi sensul expresiei «fiu iubit» trebuie să cercetăm textul din Geneză 22, 2-16, unde citim του υιού σου του αγαπητού. Paralela verbală este foarte apropiată de textul Evangheliei lui Luca.

Această combinaţie grecească redă expresia ebraică ben ihir, folosită de şase ori în Vechiul Testament, din care de trei ori doar în Geneză 22. C.H. Turner[6] argumentează că aceste cuvinte în idiom pot fi redate prin «singurul (meu) fiu». în acest fel, o veche formă de tipologie a lui Isaac este redată în acest text, dar cu referire la Fiul unic, Iisus Hristos”[7].

Arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel odihnindu-Se în Fiul adevereşte că Hristos poartă pecetea prezenţei Duhului, „fiind manifestarea lui Dumnezeu şi totodată Cel care o face posibilă, subiect şi totodată obiect al manifestării divine”[8]. Hristos Se naşte prin lucrarea Duhului, este purtătorul Duhului şi lucrează El însuşi prin Duhul. „Hristos a venit în lume pentru ca Duhul să Se poată manifesta în mod deplin”[9].

Urmărind evenimentele imediat întâmplate după revelarea Sfintei Treimi la Iordan (Mt. 4, 1-11), referatul biblic ne relatează că Duhul îl duce pe Iisus în pustie pentru a fi ispitit, un detaliu aparent secundar, situat oarecum la periferia revărsării de slavă şi lumină a dumnezeieştii Epifanii, dar care ne va înlesni o înţelegere mai adâncă a dumnezeieştii iconomii. După patruzeci de zile de post şi confruntarea cu ispititorul în pustie, „Iisus a început să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor” (Mt. 4, 12-17).

Ca un ecou amplificat al sărbătorii, doar printr-un singur cuvânt, μετάνοια (= transformare, schimbare a minţii), ni se revelează adevăratul sens al dumnezeieştii arătări. Postul, asceza în general, spune Sfântul Ioan Damaschin, restabileşte echilibrul care este „întoarcerea de la ce este împotriva firii spre ceea ce-i este propriu”[10]. Îndemnul la schimbarea şi înnoirea vieţii este adevăratul mesaj al Teofaniei, căci botezându-Se Cuvântul lui Dumnezeu, a făcut posibilă naşterea noastră „din apă şi din Duh” (In. 3, 5), „a doua naştere” (I Ptr. 1, 23), sau „naşterea din nou” (I Ptr. 1, 3). Arătarea Sfintei Treimi la Iordan adevereşte public întruparea lui Hristos ca Fiu al Tatălui după dumnezeire, iar ca Om, Fiu al Fecioarei, care rezideşte prin taina Botezului omul şi întreaga creaţie… (Sursa text CrestinOrtodox.ro)