Un „prieten” de pe Facebook ne „trage de urechi”, pe toti, la gramada: „Il tot plangeti pe Steve Jobs! Cati dintre cei care-l plangeti ati utilizat un Mac?”

Eu… recunosc! Mac! Eu Mac „fix” (Adica computerul de acasa.). De 8 ani.  Eu laptop Mac. De 6 ani. Eu iPod. (de la ala mic fara display, pana la ala cu display touch-screen). Eu nu… iPhone, pentru ca nu vreau de la un telefon mai mult decat… un telefon! Eu nu… iPad , pentru ca FUNCTIONARA nu si-l poate (inca) permite. Eu… Mac-ul meu de pe care butonez de 8 ani, si care nu da niciun fel de semn de oboseala….  Fiind „ordinary user”, nu m-am priceput nici la a-l „upgrada” nici la a-i reinstala „sistemul”. Nici nu inteleg de ce, din 6 in 6 luni, sotul meu, utilizator de „Bill Gate’s” computres, dezinstaleaza si reinstaleaza. (Si injura copios. Desi nu-i sta in caracter si-n vocabular!)

Eu… Mac! Recunosc! Mac! Sunt o ratza! O ratza careia ii plac merele! Muschate! Mac! Mac!

Si ma bucur ca nu fac parte din cardul de gaste clevetitoare care, dat fiind ca boabele de strugure sunt mult prea sus de gatul lor (prea) scurt, se rezuma la a-si gainata frustrarea.

Eu…Mac. Mac, mac, mac! Ratza perfecta, care a muscat din mar! Pomul cunoasterii. M-a „ademenit” sarpele Steve Jobs!

Si am cazut din Rai! De-acum… nimic nu va mai fi la fel!

http://www.biziday.ro/2011/10/06/discursul-lui-steve-jobs-din-2005-de-la-universitatea-stanford/

Si, ca sa nu creada cineva ca am ceva cu tiganii, ca sa nu fiu acuzata de discriminare, de xenofobie,  sau de alte rahaturi, va propun sa vizionati urmatorul documentar:

Pe Zavaidoc –  il ascultam in podul casei, la patefonul bunicilor mei. Iar „Zaraza” (Zarada=Minunata, in limba tiganeasca. Va rog sa ma scutiti de „in limbajul etniei rrome – Zarada insemna minunata!” In vremurile acelea nu exista „etnie rroma”! Erau TIGANI! Cu tot talentul lor, in diversele domenii in care au facut performanta!)

Zaraza… a fost primul cantec pe care l-am invatat si fredonat, copil fiind. Si, „din cauza lui” am invatat sa ascut cu  smirghel acele patefonului demult iesit din uz, doar de dragul de a-l asculta pe Zavaidoc! Tiganul Zavaidoc! Cu a lui „Zaraza”. Versurile sunt scrise (se pare) de Cristian Vasile. Poate si muzica. Cine stie? Dar eu, acum 36 de ani, pe Zavaidoc l-am ascultat cantand Zaraza, la un patefon, in podul bunicilor mei :
Cand apari senorita, in parc pe-nserat
Curg in juru-ti petale de crin.
Ai in ochi patimi dulci si luciri de pacat,
Si ai trupul de sarpe felin.
Gura ta e un poem de nebune dorinti,
Sanii tai un tezaur sublim.
Esti un demon din vis, care tulburi si minti,
Dar ai zambetul de heruvin.

Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cati au plans nebuni pentru tine,
Si cati au murit ?
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce Zaraza,
Sa ma-mbete mereu.
De a ta sarutare Zaraza vreau sa mor si eu!

Vreau sa-mi spui frumoasa Zaraza,
Cine te-a iubit ?
Cati au plans nebuni pentru tine,
Si cati au murit ?
Vreau sa-mi dai gura-ti dulce Zaraza,
Sa ma-mbete mereu.
De a ta sarutare Zaraza vreau sa mor sï eu!

„Tiganul” Zavaidoc… Acum intelegeti de ce NU SUPORT MANELELE??

Despre colapsul economic al Argentinei. Un documentar pe care vi-l recomand!

Azi dimineata, pe la 5.40, visam. Visam ca eram undeva, intr-o statiune de munte si faceam baie intr-un lac termal.

Mi se zgaltzaie visul (si patul) si prima mea reactie e sa-mi injur copios motanul, caruia i-am atribuit, in prima instanta, vina de a se fi scarpinat zgomotos si „deranjos” in patul si somnul meu. In drum spre „pipi”, realizez ca n-a fost motanul, ci cutremurul. Asa… Si?  La ala din ’77 ma uitam la filmul „Dulce si amar” (nu i-am vazut niciodata continuarea!).

O fo’ cutremur. Pipi (ma scuzati!) si somn, inca o ora.

Nu vreau sa ma gandesc la ce vor scrie tabloidele, in editia de maine! „Vine Apocalipsa!!!!”

Bleah!

Update

Un prieten povesteste pe Facebook: „Tocmai fusesem la WC. Abia ma reasezasem in pat, cand a inceput zgaltaiala. M-am mai dus odata! 😀

Lesin de placere de fiecare data cand un agramat plin de bani „aterizeaza” in fata ghiseului meu! Cu infatuarea caracteristica celor care considera ca „un pumn de dolari” le confera un statut de superioritate (si) asupra casierei de la o banca oarecare,  isi imprastie duhoarea flatulentei, bazandu-se pe  zicala „Banii n-au miros”!

N-or avea ei, banii, miros; dar „basinile” (ma scuzati!) din creierii acestor „specimene” pot fi detectate simplu, fara a fi nevoie sa apelati la simtul olfactiv:  puneti-i sa scrie, „de mana”, ceva! Orice! Ceva simplu: „bine ati venit”, de exemplu.

Hehe! 90% din ei vor scrie „bine a-ti venit”. Punem pariu?

Azi, iar (la Telejurnal, am vazut cascaval!), am facut scandal!

In trenul meu de navetisti, in care stateam ca sardelele, (ba chiar mai inconfortabil, avand in vedere ca nenorocosii de pe culoar, care nu apucasera un loc pe scaun, erau nevoiti sa stea in picioare (si) in compartimentele norocosilor care gasisera un loc).  Pe culoar, colegii navetisti discutau despre eBay si despre avantajele achizitionarii de produse prin intermediul acestui site. Despre ultimele filme descarcate de pe Torrentz, si (da!) despre recentul interviu dat de Nicu Covaci la nu stiu ce televiziune.

Norocoasa de mine „prinsesem” loc pe scaun si, cu ochii inchisi, ascultam franturi din discutiile colegilor de naveta, nereusind sa ma hotarasc asupra carui subiect sa-mi canalizez atentia. Toate-mi pareau interesante! Siii… „Toba,pe balans
Si sa moara toata lumea de necaz
Ca te iubesc
Si nu te las
Si sa moara toata lumea de necaz

Doar una este sefa ta
Te iubeste si o iubesti si tu pe ea
Te iubeste si merita
Vrea sa o faci fericita
Sa simta ca e iubita”

Aceasta poveste poate fi adevarata. Poate ca este adevarata! Sau poate nu… Dar… S-o lasam sa curga… asa cum am auzit-o (inventat-o?) eu!

INDIAN IN ROMANIA

Sunt Indian.

Si traiesc in Romania.

Asta ar trebui sa fie, cumva, chiar rezumatul, foarte pe scurt, al povestii pe care sunt gata sa o pun acum pe… “hartie” pentru voi. Probabil ca povestea mea vi se va parea amuzanta. Si poate, pe alocuri, exagerata. Intorcandu-ma, cu gandul, in timp, marturisesc ca si mie mi se pare acum, acum cand povestesc, amuzant, distractiv, tot ceea ce a fost dat sa mi se intample! Asa mi se pare ACUM. Dar atunci!!?? Atunci…

Dar sa incep, nu-i asa?, cu inceputul!

M-am nascut in Nordul Indiei, acum aproape 30 de ani, intr-o familie nici foarte bogata, nici foarte saraca. Bunicii mei vin de undeva din zona care acum se numeste Pakistan. In 1947, cand Pakistanul si-a proclamat independenta, bunicii mei, care erau oameni instariti, au fugit in India. Va intrebati de ce? Ei erau de religie Hindusa, iar in Pakistan religia majoritatii este Islamismul. Bine… sa nu uitam de contextul istoric de atunci! Acum sunt destul de multi hindusi in Pakistan, dar pe vremea aceea… foarte multi hindusi au preferat sa plece. Printre ei, si bunicii mei.

Bunicii mei aveau acolo o fabrica de confectii, niste case, o avere frumusica. Si ceva aur. La noi, aurul e mai important decat “banul”. Asa era atunci si, in multe familii din India, si astazi se investeste in aur, multi neavand suficienta incredere in sistemul monetar sau in cel bancar. (Si… nu gresesc ei prea mult, nu?) Asa ca bunicii mei au vandut tot ce au putut vinde la repezeala, au transformat in aur si au luat drumul Indiei. Au ajuns, asa cum am spus, in nordul Indiei si s-au stabilit acolo. In afara de aurul ce au putut sa-l ia cu ei, nu aveau nimic. Nici casa, nici masa… doar copiii. Trei baieti. Au fost vremuri grele! Saracie, foamete… Aurul… nu mai valora aproape nimic! Imi povestea bunicul cum ajunsese sa dea aur pe paine! Da! Cumpara paine, cu aurul pe care il avea! Trebuia sa-si hraneasca, cumva, copiii! Si-a luat-o de la capat! A muncit… multa munca, si grea munca… Si cu aurul ramas, si cu aurul muncii mainilor lui si ale bunicii mele, a facut din nou ceea ce stia sa faca. A facut din nou o fabrica de confectii. Ma rog. Fabrica e azi! Ca el a 9(re)inceput de la un atelier de croitorie…

In fine! Au crescut si baietii! Tata, cel mai mare dintre copiii bunicilor, era din start destinat sa-i calce bunicului pe urme, sa-i preia, mai tarziu, afacerea. (Pe atunci – ca si acum, dealtfel! – in multe zone ale Indiei, nu copiii isi hotarasc viitorul, nu ei isi aleg Calea! Ci Tatal o face pentru ei!) Drept care tata n-a urmat scoli inalte, ci Scoala de Afaceri de Familie a bunicului meu. Se pare ca s-a descurcat bine, avand in vedere ca azi conduce Fabrica de Confectii a familiei, care nu mai e demult un mic atelier de croitorie!

Asa cum spuneam, Bunicul a avut 3 baieti. Visul bunicului meu a fost ca unul din baietii lui sa fie Medic. Cum primul trebuia sa preia afacerea familiei, firesc ca “obiectul” dorintei lui a devenit Baiatul Mijlociu! Unchiul meu nr 1! Indaratnic din fire si zvapaiat, cartea nu prea s-a prins de el, si nici el de Carte. Dar era indemanatic si inventive. Fascinat de tehnologia pe care o vedea in jurul lui, dar neavand acces la ea, a incercat (si a reusit!) sa aduca tehnologia la el in casa, cu mijloace proprii. “A umplut casa de fire” povestea bunica. “A facut ceva la usa camerei lui, ca daca te apropiai de usa suna o alarma si se aprindea un bec! Cand intrai la el, il gaseai in pat, cu niste capace la urechi, din care ieseau niste sarme care duceau undeva, sub pat. Si el dadea din cap ca apucatul! Nici curat nu ma lasa sa fac in camera lui! Facea singur!!! Auzi!! Barbat care sa faca curat!!!” (Nu uitati ca suntem in INDIA anilor 50!!) Da… Batai multe a primit Unchiul Nr1 de la bunicul… Dar nici Cartea, si cu atat mai putin Medicina, nu i-au devenit prieteni. Si-a facut afacerea lui, mica, un Atelier de reparat ORICE, si, mai tarziu, s-a casatorit cu o musulmanca! (Suprema jignire pentru o familie hindusa!) Bunicul l-a renegat si l-a dezmostenit. Nici astazi, dupa mai bine de 30 de ani, desi locuiesc in acelasi oras, nu-si vorbesc! Desi… sotia musulmanca e moarta de 20 de ani, iar Unchiul Nr1 e recasatorit cu o hindusa…

Al treilea baiat. Unchiul Nr2… Nici de el nu s-a lipit Medicina, in ciuda sfortarilor Bunicului! Lui ii placea matematica, drept care… s-a facut inginer. Locuieste acum in Delhi, si datorita lui am putut eu sa vad India. Dar despre asta… altadata!

DE CE ROMANIA?

Va intrebati, desigur, si pe buna dreptate, de ce am ales sa fac facultatea in Romania! Ca, na! Doar nu e aci, coltz cu India! Ci e la capatul celalalt al lumii, din foarte multe puncte de vedere! Religie, mentalitate, cultura, gastronomie… si nu in ultimul rand culoare a pielii!

Ei bine… Am fost, din frageda pruncie, fascinat de Romania. Romania, tara Dragostei! Romania Iubirii! Romania care a vrut sa ma nasc!!

E o poveste la mijloc… Nu e a mea, ci a parintilor mei! Si acum v-o daruiesc voua, pentru ca mi se pare ca sunt dator s-o fac.

Iata:

Tatal meu, acum 30 si ceva de ani, era in USA, trimis de Bunicul sa se documenteze in legatura cu noi descoperiri in materie de confectii. Acolo a auzit, citit si vazut filme cu DRACULA! Vampirul din Carpati! Si a aflat de existenta “Castelului lui Dracula”, care inca exista, undeva, in Romania! A devenit fascinat de aceasta legenda, si si-a zis ca, orice s-ar intampla, trebuie sa-l viziteze! Si a plecat in Romania! La Brasov.

In acest timp, mama era studenta in India. Pe vremea aceea, relatiile dintre India si Romania erau mult mai “stranse” ca acum. Se faceau schimburi culturale intre cele doua tari, studenti din Romania veneau in India, si studenti din India in Romania, in schimb de experienta. Iar mama… Mama era la Brasov! In schimb de experienta! Si… ACOLO l-a intalnit pe tata!!!

Suna cam a telenovela, nu-i asa? Dar asta a fost realitatea! Nu e prima data cand “viata bate filmul”!

Si s-au intors in India… Si s-au casatorit… Si EU exist! Si inclin sa cred ca datorez existenta mea, Romaniei. Asta e! Sunt un romantic incurabil. Romantic, ca Romania! (sa fie Romania etimologia cuvantului romantic? Nu stiu… dar pentru mine e!) [Nu ma acuzati prea tare daca gresesc in exprimare, sau fac confuzie de termeni! Am multe lacune in ceea ce priveste limba romana! In fond, n-o vorbesc decat de 11 ani.]

…

Buuun! Sa revenim!

Si m-am nascut!

Eu, cel mai mare dintre nepotii Bunicului! Steaua Sperantei Bunicului! BAIATUL! Baiatul care-I va implini VISUL! Baiatul care va deveni MEDIC!! Mda… numai ca… deh… Ca orice copil, dorinta bunicului meu era pentru mine la fel de indepartata, ca India de Romania. O mai atingeam cu gandul, asa cum parintii mei mai atingeau cu gandul, uneori, Brasovul Romaniei si-al Dragostei lor. Doar uneori! Pasiunea mea era desenul! Desenam si pictam, la scoala faceam cursuri de desen (fara stirea Bunicului! Bunicul ii considera pe barbatii pictori – homosexuali!) Intr-o zi am luat “medalia de aur” la un concurs de desen interjudetean (ma rog, noi nu avem judete, dar spun asa ca sa va faceti o idée) si, imbatat de fericire, vin acasa cu diploma fluturand! Si-mi da Bunicul un dos de palma… de m-a lasat lat pe podea! “Tu o sa faci MEDICINA! Nu mazgaleli pe hartie!” a zis Bunicul! Iar eu… desi am continuat sa desenez (si sa iau diplome! – le mai are bunica pitite-ntr-un dulap!) n-am avut incotro!                      Se pare ca nu aveam spiritul de fronda al unchilor mei! Si… probabil ca acest lucru a fost spre binele meu!

…

La noi, in India, “liceul” se termina la 17 ani. Atunci dai un examen, un fel de bacalaureat si, in functie de nota primita, te poti inscrie la o facultate. Dar nu unde vrei tu, ci unde iti permite nota! Complicat sa va explic… In fine! Sa zicem asa: daca ai o nota sub un barem acceptat de facultatea de… medicina, de exemplu, nu poti urma acea facultate! Niciodata! Nu exista “incerc si la anul”! Te duci la facultatea care accepta nota pe care ai luat-o la “bacalaureat”, sau la o facultate cu mai putine pretentii. Sau nu te duci la facultate, si basta!

Mie, nota de la “bacalaureat” mi-a permis sa merg la medicina, asa cum vroia Bunicul! Acum… ma impacasem cu gandul… Medicina sa fie! Dar unde s-o fac? Bunicul (Da! Tot Bunicul!) a hotarat ca s-o fac intr-o tara europeana, ca as avea un statut mai bun! (un moft, dealtfel! Medicina la standarde inalte se face si in India!) Asa ca… Hai sa cautam unde sa fac eu Medicina! Si… hai pe internet!

Vorbim de anul 1999, India. Eram singurul din cartier care avea calculator si internet! Cu un monitor cat o magazie, si un ecran mai mic ca o batista… iar o pagina de internet se incarca in 10 minute… asa am cautat eu TZARA! Cautam o tara europeana in care sa invat in limba engleza, ca sa nu mai pierd timpul cu anul pregatitor, in care trebuie sa inveti limba tarii gazda. Germania… nu. Franta… nu. Anglia… (Nu zau??? Ne-au furat bogatiile! Cum sa te duci sa inveti acolo?? – zise BUNICUL!!)

In Bulgaria se preda medicina in engleza. Si… in ROMANIA!!! In Romania! In tara Iubirii si a lui Dracula!!! “Acolo ma duc!!!” – mi-am zis!

Si… am venit!

…

Nu va povestesc acum aventura pe care am avut-o, cu zborul Delhi – Bucuresti, cu escala avionului la Moscova! Poate altadata!

Si iata-ma pe mine, tanarul Indian de 17 ani, aterizat – la propriu si la figurat! – intr-o tara complet diferita de tara mea natala!

Nestiind o boaba romaneste! Nefiind familiarizat cu clima, cu cultura, cu mentalitatea oamenilor de aici! Cu felul lor de a fi, de a gandi! Am aterizat pe Otopeni, si primul contact (sonor) pe care l-am avut cu Romania a fost o melodie ce se auzea in difuzoare! Nu intelegeam versurile, dar mi-a intrat instantaneu in suflet si-n memorie! (Muuult timp mai tarziu am aflat ca e o melodie interpretata de Holograf! Muuult timp am crezut ca Holograf e numele interpretului! Mult timp nu am inteles ce cauta “Batman” in discutiile despre Holograf! Mult mai tarziu am aflat ca e Bittman, nu Batman, cum intelesesem eu!)

Nah! Si iata mandrete de tanar indian in Romania anului de gratie 1999, tanar student la Medicina, ajuns in orasul Facultatii sale, la fix o luna dupa ce incepusera cursurile… Si… asa cum se intampla de multe ori in viata… cireasa de pe tort se transforma uneori in bomboana de pe coliva (aici am mancat prima data coliva, evident!)… Mi-au fost furate actele! Toate actele! Tot! Noroc ca banii si cecurile de calatorie erau puse in alt loc, ca altfel… cerseam pe strada! La cat de “colorat” sunt… m-as fi  incadrat perfect in “fauna” locala a cersetorilor. J

Asa ca… suna, indianule, in India, si spune familiei sa trimita urgent alte acte! Dar urgent! Urgent!

Urgent au venit actele… Dupa o luna! Evident, nici vorba de inscriere la facultate, fara acte!!! Figuram in registre, dar nu eram oficial inscris! Nici la cursuri nu (prea) puteam intra… Stateam la gazda… si nu mancam decat lapte si biscuiti! Pizza, uneori! Alta mancare autohtona nu suportam!!! Daca mancam, vomitam! Siiii… cel mai mult imi lipseau CONDIMENTELE!!!!  Acum… evident ca va veti intreba: “Dar de ce n-a pus mana sa-si gateasca??” Deh… As fi gatit eu… dar… ati uitat??? Eu sunt din India!! In India, un barbat nu are ce cauta in Bucatarie! Niciodata! Bucataria e sanctuarul femeilor! Barbatul nici nu are dreptul sa intre acolo, dar-mi-te sa vada cum se gateste!!! Asa ca eu… eram neajutorat ca un copil de tzatza, care, abandonat de sanul mamei, bea din biberon ce stie mai bine: lapte! 😀 La care adaugam si biscuiti, ca pe astia mi-i tolera stomacul meu Indian!

In fine! Trece luna, vin actele. Ma inscriu oficial. Intru la cursuri… Prea tarziu ca sa pot fi primit la examene in prima sesiune. Mda… Voi intra direct intr-a doua. Un fleac! Doar 24 de examene! Nu intru in amanunte… Nopti nedormite, slabit 10 kile… ajuns la spital, la perfuzii, pe fond de anemie severa… (Doar o mica precizare, iute ca un condiment: Indianul care nu vazuse niciodata zapada!!! Si ajunge sa stea si sa invete in orasul Zapezilor!!! Si… da-i bataie cu bulgari! Si sanius! Si rostogol in zapada! Si toata ziua lapte si biscuiti! Si pneumonie… Si anemie… Ce mai! Viata de student indian in Romania! Romania mea!

…

N-o sa va povestesc acum viata mea de student… ci doar crampeie de intamplari care mi-au adus Romania aproape, si care m-au facut sa invat sa fiu roman. Si o spun cu mandrie! Cu mandrie spun ca am invatat sa fiu Roman, eu, indianul! Si ca sunt mandru ca sunr roman – prin adoptie. Tara asta, Romania, nu numai ca m-a adoptat, dar m-a invatat s-o iubesc, asa cum ma iubeste si ea pe mine! Si nu inteleg! Nu inteleg de ce atat de multi romani sunt scarbiti de tara asta! Da! Stiu! Nu curge lapte si miere aici! Nicaieri nu curge, asa, din senin! Saracie? In Romania? Romanii nu stiu ce inseamna saracie!!! Pentru romani, a fi sarac inseamna sa nu-ti permiti sa mananci ceva bun! In India… a fi sarac inseamna sa nu-ti permiti SA MANANCI!! Extrapoland… aceasta e diferenta dintre termenul “saracie” romaneasca, versus “saracie” indiana…

…

SARMALE!!!!

Asa dupa cum v-am povestit, cand am venit in Romania nu stiam cum arata o bucatarie, decat din poze. Nu exagerez! Repet: in India nu aveam voie ca barbat (nici cand eram copil!) sa intru in bucatarie! Asa cum aici femeilor nu le este permis sa intre in Altarul bisericii! E interzis si gata!

Asa ca, stand la gazda, in Romania, nu stiam nici macar sa aprind aragazul! Si nu exagerez! Pe cuvant de onoare! Impins de nevoia de a manca si altceva decat biscuiti si lapte, (si-ala rece, luat din supermarket!) si bantuit de spectrul perfuziilor cu glucoza (Apropo! V-am spus ca, desi medic, mi-e teribil de frica de ace?? Nu v-am spus! O sa va povestesc candva…) am inceput sa dau tarcoale masinii de gatit! Stiam ca trebuie sa aprind aragazul cu chibritul. Aprindeam chibritul si il apropiam de ochiul aragazului… si nimic!!! Nu lua foc!! Si asa vroiam in chai fierbinteee!!! Am tras concluzia ca e defect aragazul, si am chemat gazda, sa rezolve problema. Vine asta, ia chibritul, il aprinde, suceste un buton si – iata focul! “Merge! De ce zici ca e defect?” ma intreaba omul. “Aaaaaaaa!!!!” zic eu! “Trebuia sa invart de buton???”  Ala se uita la mine ca la extraterestri! “Ma’!” zice, “Stiam ca India e o tara civilizata, cu o cultura vasta, care a dat omenirii invataturile inteleptilor ei! Si tu nu stii sa aprinzi un aragaz???”

Mda… Cum sa-i explic europeanului ca in India bucataria e “tabu” pentru barbati ?  Tac. Pleaca gazda, cu convingerea ca-s oligofren, si eu ma bucur de un chai cald si de faptul ca AM INVATAT SA APRIND ARAGAZUL!!! Yuuupiiii!

Na! Si-acum, gateste, indianule!!! Gateste! Daca ai sti si cum… Din fericire, in orasul de Zapada nu eram singurul indian. 😀 Aveam si colege indience! Care STIAU sa gateasca! Le-am invitat la mine, la un chai (asta stiam si eu sa fac, de-acum! Traiasca gazda si butonul de aragaz!) Eiii… si m-au invatat ele pe mine! Sa gatesc, ma! E miiinunat sa gatesti! Numai sa gasesti si condimenteeee! (Noroc ca-mi trimit ai mei din India, ca aici nu gasesti condimente! Ce gasesti aici e pudra de talc!)

Asa… Si ziceam de sarmale!

Eu, incet, incet, m-am obisnuit cu mancarea romaneasca, fara ca stomacul meu sa se revolte prea tare. (Dupa cateva vome si cateva indigestii, stomacul meu a priceput ca ori se adapteaza, ori se cara inapoi in India, cu tot cu proprietar! Si o sa aiba de-aface cu BUNICUL! S-a strans de spaima, si a acceptat sa manance romaneste! :D)

Am luat-o usurel… Cu pizza, shaorma… si alte de-astea dietetice! (Da. Mananc, carne. Mananc si carne de vaca. Nu, NU mananc cu mana! Cu mana mananca indienii din sud, eu sunt din nord!) Si… am dat de SARMALE!!!!

O pacienta a primit de acasa un borcan cu sarmale… Afland ca nu are voie sa manance asa ceva, ni le-a dat noua, medicilor. Ei… acum, colegii mei romani au cam strambat din nas, si nu s-au atins. (Comentarii: “Cine stie ce nespalata le-a facut!”) Eu… infometat, si fara fitze, bag furculita in borcan si gust! OOOOO!!! E DIVIN!!!

Nu stiam cum le zice la cocoloasele alea infasurate, si ma duc la pacienta si-o intreb! “Sarmale” zice. “Cum se fac?” intreb. Si-mi zice femeia reteta: foi de varza murata, ce sa bag in carne, cum sa le infasor… in fine tot procesul tehnologic. “Si le bagi in cratita si le lasi pe foc mic vreo doua ore” imi zice, la final!

Cum scap din spital, fug la piata, iau varza murata, carne, (condimente aaaaaam!!!), chem niste colegi indieni, si hai sa facem sarmale!!  Desfacem foile de varza, punem carnea toccata si biiiineeee condimentata in mijloc si… impaturim. Nu merge! Se desface! Infasham. Nu merge, aluneca! Sucim. Invartim. Rasucim! Degeaba! Se desfaceau si iesea carnea! Asa ca le-am legat cu atza chirurgicala! “O scoatem noi, cand le mancam”, ne-am zis. Booonn. Facusem cam 50 de sarmale. Le pun in cratita, cum a zis doamna. Pun si bullion pe ele. “Le lasi la foc mic cam doua ore” imi amintesc vorbele pacientei. Ok!!! Aprind aragazul, las focul mic si pun cratita. “Acum avem doua ore de asteptat!” le zic colegilor. “Ce facem?” “Pai hai sa iesim in oras si ne intoarcem cand sunt gata” zice unul. Si plecam…

Dupa doua ore… Nenorocireeeee!!!! Iesea fum gros pe geamul bucatariei!!!! Peretii – negri! Tavanul – negru! Cratita inca ardea!! Sarmale?? Scrum!!! Siiii… da-i si varuieste bucataria! Si spala, si aeriseste, si curatza!!!

A doua zi merg la spital, la pacienta in salon. “Pai bine, doamna! Mi-ai zis sa las sarmalele doua ore la foc mic,  si au ars de era sa-mi ia foc casa! Ce reteta e asta???” “Cum au ars?” intreaba ea uimita! “Cum sa arda??? Trebuiau sa fiarba la foc mic! AOLEUUU!!! APA NU LE-AI PUS???”

Nu, nu pusesem apa! Nu stiam ca se pune apa la mancare…

…

GAINA BATRANA…

De cand sunt in Romania, de multe ori mi-a fost dat sa aud zicala “Gaina batrana face ciorba buna”. Mie mi-a placut mesajul acestei zicale. De fapt, mie mi-a placut mesajul primei parti ale ei! Pentru ca mult timp nu am stiut ca are si o continuare…

Romanii o spuneau des (prima parte!) si restul era de la sine inteles. Pentru ei! Nu si pentru mine, indianul!  Necunoscand partea a doua a zicatorii, o interpretam in felul meu indian, cu tot respectul si cultul pe care-l avem fata de oamenii in varsta, si mai ales fata de femeile trecute de o anumita varsta! Deci eu interpretam zicatoarea astfel: “Femeia batrana, care e mai inteleapta, mai putin grabita, mai priceputa si mai rabdatoare, face ciorba buna! Toaca legumele si carnea mai cu grija, lasa ciorba sa fiarba mai mult… (la asta stiam ca se pune apa!!!).” Pricepeam ca, spunand unei doamne in varsta aceasta zicala, e ca si cum i-ai face un compliment!

Asa ca, de cate ori aveam in ingrijire o pacienta trecuta de prima tinerete, care se vaita ca e batrana…, o “complimentam” cu zicatoarea cu gaina batrana! Unele paciente zambeau, batand din pleoape. Altele se incruntau la mine… Cele mai multe se uitau… in mod ciudat! Si chemau alt medic! Colegii mei (romani!) icneau a ras si faceau stanga-mprejur pe calcaie si dispareau urgent din salon… Iar eu ramaneam cu… gaina batrana!

Mult timp a trecut pana sa aflu si eu si partea a doua a zicalei!!! Vorbeam pe mess cu o internauta, si ajungand sa ne facem confidente vizavi de varsta, mi-a zis ca e mult mai batrana ca mine! In semn de respect, i-am bagat zicala cu “gaina”. Si primesc raspunsul: “:)))))))) Da! Cand e morcovul tanar!”

Nu pricepeam nimic! Si i-am marturisit nedumerirea mea! Printre hohote de ras, exprimate printr-un sir lung de emoticoane hahainde, interlocutoarea mea mi-a explicat ceea ce voi, cititorii romani stiti deja!!!

Abia atunci mi-a picat fisa!! Abia atunci am inteles diversele reactii ale pacientelor mele, “complimentate” de mine cu Zicala! Abia atunci am inteles inteligenta si subtilitatea umorului romanesc! Dar tot atunci am inteles si CARACTERUL colegilor mei romani! 😉 Dar nu le-am luat-o in nume de rau!

Amuzanta e tara asta! Amuzanti romanii! Si… imi place sa traiesc aici! Desi nu e usor pentru mine…

PS: Acum STIU sa fac SARMALE! :)))

PS2: Poate va voi mai povesti despre “experientele” mele din Romania, daca va fi cineva interesat! Acum! Cat e “morcovul” tanar, si dispus la confidente! :))))

😀 Cineva a ajuns azi pe blogul meu, cautand „gandaci mici, rosii”!

Prietene!  Aici e coropisnita neagra si batrana! :)) Care-ti multumeste pentru zambetul pe care, fara sa vrei, i l-ai adus… printre mustati!

Mi-e scarba sa ma intorc la serviciu!

Da… Sunt convinsa ca nu va spun un lucru nou. Sunt convinsa ca majoritatea celor care citesc aceasta afirmatie ma inteleg. Si ma cred. Dar eu… Eu am o problema cu mine insami! Este pentru prima data in… 24 de ani de munca, pentru prima data, deci, cand MI-E SCARBA sa ma intorc la serviciu! Nu zic ca m-as fi intors vreodata din concediu cu entuziasm si cu o netarmurita pofta de a da piept cu job-ul de zi-cu-zi! As minti daca as afirma asta! Dar, pana mai acum doi ani, revenirea mea la serviciu se facea cu resemnare, cu mai mult (sau mai putin) chef de a-mi revedea colegii de serviciu, de a le impartasi povestile vacantei mele, de a afla lucruri noi despre cele ce s-au intamplat in lipsa mea, in institutia plantatia de bumbac la care lucrez sunt sclav.

Celor care nu ma cunosc le sunt datoare cu o explicatie: sunt casiera la o banca. Nu conteaza care! Toate-s la fel! Cel putin din punctul meu de vedere: AL CASIERULUI! Nu cred ca exista post mai ingrat intr-o institutie bancara, decat asta, de casier!

Toti cei care dati pe aici  si cititi acest post, ati fost sau sunteti pusi in situatia de a intra intr-o banca. Nu stiu cati dintre voi au mai interactionat cu ceilalti angajati ai bancii, din momentul (ne)fericit in care v-ati trezit cu cererea de credit aprobata, si cu banisorii si CONTRACTUL DE CREDIT in buzunar! Iarasi, nu stiu cati dintre voi au SI CITIT nenorocitul ala de CONTRACT DE CREDIT, inainte de a-l semna!!  Cati dintre voi ati citit, in afara de „Banca X acorda lui Y suma de… ” bla, bla bla…?  si ce scrie in continuare, cu litere mici, text aproape ilizibil celor care nu avut  au ochelarii la ei – sau au avut ochelari de cal – si acum dau vina pe angajatii bancii pentru faptul ca ei, beneficiarii imprumutului, trebuie sa se supuna unor conditii de ei semnate, deci acceptate, desi necitite la momentul incheierii contractului!?

Deh… Si vine vremea razbunarii! Si pe cine pana mea sa te razbuni, dat fiind ca tu ai fost fraier si ai semnat un contract pe care nu l-ai citit?? Logic! Pe ultimul bou care trage la jugul prea-onoratei banci! Pe sclavul din spatele ghiseului pe care scrie „Casierie”! Pe ala care este pe cea mai de jos treapta din schema salariatilor bancii! (reamintesc faptul ca bancile nu mai au femei de serviciu, pentru ca exista firme care se ocupa de salubrizarea sucursalelor.)

Deci… da! EU! EU sunt ultimul om din banca! Daca acum 2-3 ani, (cand va dadeam cash-ul creditului vostru, in baza unui contract de credit de care ori nu aveati neaparata nevoie, ori nu-l citeati din cauza ochelarilor de cal,) imi ziceati „sarut-manusitele, doamna!”, acum ma improscati cu cacat! EU sunt de vina pentru faptul ca rata v-a crescut! Eu sunt de vina ca CHF-ul sau EUR a luat-o razna! Eu sunt „inamicul public nr. 1” pentru ca EURIBORUL s-a ingrasat nepermis de mult! Eu va cer din ce in ce mai multi bani la rata, deci, pe cale de consecinta, eu trebuie sa suport scuipatul vostru in freza-mi proprie, dracii vostri, laturile si umorile frustrarilor voastre, pe care mi le varsati cu obida-n cap, de parca eu, si nu voi! ati semnat cacatul ala de contract pe care NICI MACAR NU L-ATI CITIT!!!

Pe langa voi, minunati si zambitori clienti, mai am de-a face si cu alta categorie de clienti, la fel de draguti si de amabili: clientii ce doresc un schimb valutar! Sau, o categorie si mai simpatica (si, de multe ori mai… colorata!) clientii care primesc bani prin Western Union! Pentru un schimb valutar trebuie sa astepti 5-7 minute (dati acatiste „iluminatilor” de la BNR! Lor li se datoreaza „minunata” idee de a scrie in word, pe coala A4 exact ceea ce scriu si in baza de date a sistemului bancii!) Pentru un Western Union… inarmati-va cu rabdare! Cel putin 12-13 minute per cap de „beneficiar”, daca vrea sa-si primeasca banii in „RON”, nu in moneda in care au fost trimisi. Adaugati la ast timp si probabilitatea faptului ca beneficiarii serviciului Western Union (adica marea majoritate – cel putin in zona in care lucrez) sa fie cetateni de etnie mai colorata si mai… analfabeta, drept care scot din stampila tusiera… pentru a obtine o „semnatura” valabila…

Ati zice ca am pus suficiente cirese pe tort! Sa fiti sanatosi! Ciresele de pe tort sunteti voi!

Bomboana pe Coliva… vine de la AUDIT-ul intern! Casierii sunt, nu-i  asa? hoti!

Ei NU au dreptul la prezumtia de nevinovatie! Ei fac parte dintr-o subspecie susceptibila in permanenta de dorinta de furt, de escrocare, de delapidare! Drept care, onor AUDITUL intern recurge la perchezitii prin casierie, desi au verificat scripticul cu fapticul si e ok, si nici reclamatii impotriva casierului nu au… Nu mi s-a intamplat, deocamdata… Intampa-mi-s-ar!  Ca sa mor cu ei de gat, cu ei si cu banca (toate-s la fel!) jegoasa la care lucrez sunt sclav, in fata justitiei, in fata Mass-media si in fata dumneavoastra, dragi si onorati clienti!

(Cineva imi reprosa ca am devenit acra si zambetul meu – de complezenta – e strepezit. Oare de ce??)

Mi-e scarba sa ma intorc la munca! Care e primul care arunca piatra??